23:15 30 octombrie 2010
Cu 22 de ani in urma, aproape 23 fara 30 de minute, intram pe ultima suta de metri.
Dupa chinuri interminabile care durau de mai bine de 18 ore, ma hotaresc sa vin pe lume.
Prima data, timid.
Scot capsorul si o lumina orbitoare ma izbeste, nu prea imi dau bine seama ce se intampla si sunt cu totul bulversata.
As vrea sa ma intorc in pantecul protector insa este prea tarziu, cineva ma apuca de manuta, primul strans de mana....Buna seara Domnule Doctor...
In loc sa ma salute, se uita la mine, zambeste si tipa fericit ...."E fetita!!!" (Stia ca mama isi dorea o fetita).
Mama e fericita, fericita si obosita, foarte obosita dar fericita...
Domnul Doctor imi face cunostinta cu mama (nu trebuia)..o stiam deja, ii stiam glasul, alintul si mangaierea.
Ma gandesc ca e grozav sa traiesti, sa simti, sa auzi, sa respiri, sa urlii, sa te zvarcolesti...si mi zic in sine "Oau asta e viata, sunt vie, traiesc!"
Dincolo de usa mai este cineva, desii nu-l cunosc, il simt.
Ii simt bucuria, incordarea, speranta, rugaciunea, sudoarea de pe frunte, miii de pasi facuti pe coridor de sus in jos si de jos in sus, clipele de asteptare, clipe care devin interminabile iar tu te blochezi in ele, te contopesti, nu mai poti scapa de ele, tot ce faci e sa astepti.
Iar asteptarea ia sfarsit, tot Domnul Doctor, aduce vestile, "Felicitari, aveti o fetita!"
Diana Isabela, aveam hotarat numele.
Un nume pe care il iubesc, nu se putea altul mai potrivit, un nume care ma descrie perfect, jumatate razboinica si luptatoare, jumatate firava si sensibila.
Pentru Diana..multumesc mami.
Pentru Isabela..multumesc Soi.
Un an mai tarziu, eram pusa in fata primei alegeri importante.
Ma uit pe tavita si ma hotaresc rapid, aleg tubul de pastile.
Bunicul zambeste mandru, nepoata lui avea sa se faca doctorita.
Intr-un fel am ajuns doctor, un doctor de suflete.
Apoi anii au trecut, de la 1 la 5, de la 5 la 10 (cand am avut un tort in forma de inima) si niciodata nu apucam sa suflu in lumanari, de la 10 la 17 (prima petrecere surpriza), de la 17 la 18 (iar petrecere surpriza...si ce mai petrecere)....de la 18 la 19 ( prima aniversare departe de casa) de la 19 la 20 (cel mai original cadou - un abonament la RATB, inca il mai am..) si de la 20 la 23..aproape..ma uit la ceas si mai sunt 12 minute.
12 minute in care sa mi iau ramas la bun de la cei 22 de ani, traiti din plini, in care am simtit fiecare secunda, intens, in care m-am bucurat de toti si de tot cei si ce ma inconjoara.
23:53 arata ceasul de la laptopul meu, ma grabesc sa termin dar nu inainte sa mi urez "Bine ai venit la + 23 Diana Isabela!"
Ma pregatesc sa-mi pun o dorinta (desii am vreo 3 in minte) asa ca iar trebuie sa fac o alegere...sper sa fie una inspirata, pentru ca dorintele pe care ni le punem de ziua noastra, sunt cele mai ascultatoare...ele chiar devin realitate!
23:57
Nu pot sa public postarea..nu am terminat, nu inante de a le multumi celor care m-au adus pe lume, m-au iubit, ma iubesc si ma vor iubii intotdeauna, caci numai una e fetita lor!
Multumesc mami, multumesc tati!
Va iubesc, va admir si va respect,
12:00
Exact la timp!
sâmbătă, 30 octombrie 2010
duminică, 17 octombrie 2010
Fara titlu
De cateva luni, ma tot gandesc sa mai scriu ceva pe blog.
Si ma gandesc..si ma gandesc...si parca nimic nu e potrivit.
Iar astazi, intr-o zi moharata de duminica...gandesc.
Si asa cum ma gandeam eu...ajung la concluzia ca trebuie sa ma reintorc la "Fructulinterzis", desii in ultima vreme il cam dadusem uitarii.
Si iau decizia...sa-mi reeditez profilul de pe blog.
1. Schimb poza
2. Scriu cateva cuvinte "despre mine"
Pasul unu, hai sa zic ca cu chiu cu vai, am reusit!
In cele cateva sute de poze cu mine, gasesc una care mi se pare potrivita pentru aceasta misiune.
Pasul doi, blocaj.
Pentru o secunda mintea mi se inunda cu miii de informatii, pareri, opinii, adjective, calitati, defecte, preferinte, lucruri care imi plac la nebunie si lucruri pe care le urasc, tot la nebunie, situatii, invataminte, experiente, vise, sperante, infrangeri, reusite.
Incep sa scanez...sa alerg printre toate acestea, sa ma uit in stanga si in dreapta si sa aleg cuvinte, cuvinte care consider ca ma definesc....cuvinte care raspund la intrebarea "Cine sunt eu?"....si in final nu aleg nimic.
Pierd lupta si o iau de la capat..ma intreb iar "Cine sunt eu?"...si cursa asta nebuna reincepe.
Ma trezesc uitandu-ma in gol la blocul de vis-a-vis.
Un bloc impunator si nelocuit, unde toate geamurile lui ma reflecta pe mine.
Un bloc singur care isi asteapta locatarii si intre timp ca sa nu se plictiseasca oglindeste alti locatari.
Pun capul in pamant si ma dau batuta...nu pot sa-mi raspund azi la intrebarea "Cine sunt eu?" si aleg sa las goala casuta in care trebuia sa scriu "Despre mine".
Imi dau seama ca e foarte usor sa scriu despre altii si foarte greu sa scriu "despre mine".
Pot sa-mi dau cu parerea, sa crititic, sa judec, sa iau decizii, atunci cand ma aflu la adapostul ocrotitor al personajelor mele (despre care cica scriu).
E foarte greu sa fac toate astea cand sunt pe cont propiu.
In cele din urma aleg sa public postarea.
Ma gandesc sa o numesc "Fara titlu" desii as fi ales "despre mine".
Si totusi raman la "Fara tiltu"...pentru ca "despre mine"....nu prea este despre mine.
Intre timp...am parasit ap. 47, am fost la o zi de nastere unde s-a vorbit despre moarte, mi-am propus sa renunt la fumat (nu am reusit), am invatat sa fac paine in casa (despre asta sunt chiar mandra), am pictat niste pesti exotici care nu stiu inca daca se iubesc sau se urasc...am facut o plimbare lunga pe strazile Bucurestiului si am crestinat un pui de om.
Pana data viitoare va las cu zilele de toamna.
P.S. Pentru iubitorii de animale: am 3 pisoi mici..mici..mici..care sunt in cautarea unui stapan.
Se ofera cineva???
Si ma gandesc..si ma gandesc...si parca nimic nu e potrivit.
Iar astazi, intr-o zi moharata de duminica...gandesc.
Si asa cum ma gandeam eu...ajung la concluzia ca trebuie sa ma reintorc la "Fructulinterzis", desii in ultima vreme il cam dadusem uitarii.
Si iau decizia...sa-mi reeditez profilul de pe blog.
1. Schimb poza
2. Scriu cateva cuvinte "despre mine"
Pasul unu, hai sa zic ca cu chiu cu vai, am reusit!
In cele cateva sute de poze cu mine, gasesc una care mi se pare potrivita pentru aceasta misiune.
Pasul doi, blocaj.
Pentru o secunda mintea mi se inunda cu miii de informatii, pareri, opinii, adjective, calitati, defecte, preferinte, lucruri care imi plac la nebunie si lucruri pe care le urasc, tot la nebunie, situatii, invataminte, experiente, vise, sperante, infrangeri, reusite.
Incep sa scanez...sa alerg printre toate acestea, sa ma uit in stanga si in dreapta si sa aleg cuvinte, cuvinte care consider ca ma definesc....cuvinte care raspund la intrebarea "Cine sunt eu?"....si in final nu aleg nimic.
Pierd lupta si o iau de la capat..ma intreb iar "Cine sunt eu?"...si cursa asta nebuna reincepe.
Ma trezesc uitandu-ma in gol la blocul de vis-a-vis.
Un bloc impunator si nelocuit, unde toate geamurile lui ma reflecta pe mine.
Un bloc singur care isi asteapta locatarii si intre timp ca sa nu se plictiseasca oglindeste alti locatari.
Pun capul in pamant si ma dau batuta...nu pot sa-mi raspund azi la intrebarea "Cine sunt eu?" si aleg sa las goala casuta in care trebuia sa scriu "Despre mine".
Imi dau seama ca e foarte usor sa scriu despre altii si foarte greu sa scriu "despre mine".
Pot sa-mi dau cu parerea, sa crititic, sa judec, sa iau decizii, atunci cand ma aflu la adapostul ocrotitor al personajelor mele (despre care cica scriu).
E foarte greu sa fac toate astea cand sunt pe cont propiu.
In cele din urma aleg sa public postarea.
Ma gandesc sa o numesc "Fara titlu" desii as fi ales "despre mine".
Si totusi raman la "Fara tiltu"...pentru ca "despre mine"....nu prea este despre mine.
Intre timp...am parasit ap. 47, am fost la o zi de nastere unde s-a vorbit despre moarte, mi-am propus sa renunt la fumat (nu am reusit), am invatat sa fac paine in casa (despre asta sunt chiar mandra), am pictat niste pesti exotici care nu stiu inca daca se iubesc sau se urasc...am facut o plimbare lunga pe strazile Bucurestiului si am crestinat un pui de om.
Pana data viitoare va las cu zilele de toamna.
P.S. Pentru iubitorii de animale: am 3 pisoi mici..mici..mici..care sunt in cautarea unui stapan.
Se ofera cineva???
luni, 26 aprilie 2010
10 zambete la portie
Nu mai stiu exact cum mi-a venit in minte titlul asta "10 zambete la portie", dar, imi amintesc ca eram in una din acele zile cu multe intrebari si putine raspunsuri.
Intrebarile tot veneau, una dupa una, de unde tot veneau..nu stiu (daca o sa aflu, o sa va zic si voua), iar raspunsurile tot intarziau. Atunci m-am gandit ca intrebarile sunt asemenea barbatilor care nu intarzie niciodata (sau da), iar raspunsurile sunt ca femeile care, intarzie intentionat....mmm...cam ciudata comparatia asta...
Stiu ca as pute asa sterg ce nu-mi place, dar NU...las asa, pentru ca este blogul meu si pentru ca nu oblig pe nimeni sa-l citeasca.
Si pentru ca mi-am dat libertatea sa scriu despre orice si oricum, iubesc libertatea, urasc cuvantul "TREBUIE".
Recent m-a intrebat un bun prieten de nu am mai scris nimic pe blog..de o luna, accentuand cuvantul luna.
Pentru moment, nu am stiut cum sa-i raspund la acel "de ce"...si am zis si eu "de aia"...ca nu am vrut, nu am putut, nu am simtit, nu m-am gandit la blog....mai simplu ca nu a fost sa fie!
Si pentru ca fac prea multe lucruri ca "TREBUIE" ca sa mai fac inca unul!
Scrisul e la fel ca vorbitul, dac nu ai nimic interesat de spus mai bine taci, taci si ramai in umbra, in felul asta toata lumea o sa te creada mai grozav decat esti tu in realitate!
Dar, aici e faza, ca prostul care e prost, semnalizeaza ca e prost, daca nu ar mai semnaliza, prostul nu ar mai fi prost...cati dintre noi au simtul penibilului?
Asadar, dragul meu prieten, nu am mai scris nimic, pentru ca nu am considerat ca am ceva interesant de spus, de scris, etc..si am ales sa ma concentrez pe altele!
In fine, ideea era sa va povestesc de zambetele la portie.
Ca sa intelegeti mai bine, avem:
1. Una bucata portie (mai mica, mai mare, depinde de persoana, de buget, de generozitate, de apetit si de ce mai vreti voi)
2. Si una bucata de om (In articolul asta, omul o sa fiu eu)
M-am observat facand ceva ce nu am apreciat niciodata, nici la mine, nici la altii.
Jucam teatru.
Nu ma intelegeti gresit, imi place teatrul dar in contextul in care stii ca se joaca teatru...sau cei din jurul tau stiu ca tu joci teatru..deci nimeni nu se astepta la ceva real.
Nu, ca in cazul mei, in care jucam teatru doar ca sa mint. Nu imi place asta, nu mi-a placut niciodata, nu pentru ca mint, ci pentru ca sunt lasa, pentru ca nu am curajul sa spun lucrurilor pe nume, sa fiu asa cum sunt, asa cum simt!
Eram in drum spre servici si aveam o dimineata groaznica, ziua aceea de la munca era una foarte importanta (terminasem un proiect la care am muncit mult, iar asta trebuia sarbatorit)....dar cum sa te petreci, cand eu nu avem chef nici sa ma ridic din pat?
In cele din urma am plecat de acasa, mi-am desenat o masca frumoasa pe fata din multe farduri colorate si parfumate, si cu ajutorul unui ruj mi-am conturat un zambet discret, care in realitatea nu exista.
Iau liftul, cobor, in casa scarii ma intalnesc cu Dna. Administrator (pe ca nu am placut-o niciodata), ii dau buna dimineata si zambesc (Bravo..Diana..ia sa te vad pana unde poti sa mergi..imi zic in sine)
Ajung la munca, mai dau un buna dimineata si iar zambesc portarului (oricum sunt cam singura care il saluta..puteam sa ma opresc din mintit, sa fie doar 9 zambete, nu 10, dar..am continuat sa o fac.
Iarasi ma urc lift... si ajung la birou, cei 5 colegi ai mei ma intampina, cate un buna dimineata si un zambet pentru fiecare..am ajuns la 8.
Incep sa realizez din ce in ce mai mult ce fac...ma intreb cum pot sa ma port intr-un fel in care nu sunt EU deloc, cum pot sa ma mint pe mine in halul asta???
Suna telefonul, raspund, la capatul firului, sefa mea, ma felicita pentru tot, ii multumesc si iar mai arunc un zambet..nu pot sa cred...nici macar nu ma vedea..9 zambete.
Inchid telefonul si zic GATA.
GATA pe naiba, de fiacare data cand zic GATA, parca trebuie sa intervina ceva sa se mai intample inca o data!
Ma gandesc sa-mi iau liber toata ziua, sa plec acasa, sa-mi iau cu mine cele 9 zambete si sa nu mai impart la nimeni, niciodata, zambete pe care nu le simt!
Cand in fata mea, apare, directorul general cu un zambet pe toata fata, pana sa ma dezmeticesc...deja eram un zambet toata...10 zambete..si nici macar nu-i 10 dimineata.
Fac repede un calcul...8 dimineata pana la 22 seara = 12 h x 10 zambete/h = 120 zambete = mult teatru = multa minciuna = fata de mine + fata de ceilalti.
Concluzia:
O alta intrebare "Ce fel de om sunt?"
Imi iau geanta si plec, iau si cele 10 zambete la portie, ajung acasa..ma gandesc sa le pictez...dar parca nu prea merita sa-mi stric culorile pe ele.
In incheiere..un zambet pentru voi, de data asta unul real:))
Intrebarile tot veneau, una dupa una, de unde tot veneau..nu stiu (daca o sa aflu, o sa va zic si voua), iar raspunsurile tot intarziau. Atunci m-am gandit ca intrebarile sunt asemenea barbatilor care nu intarzie niciodata (sau da), iar raspunsurile sunt ca femeile care, intarzie intentionat....mmm...cam ciudata comparatia asta...
Stiu ca as pute asa sterg ce nu-mi place, dar NU...las asa, pentru ca este blogul meu si pentru ca nu oblig pe nimeni sa-l citeasca.
Si pentru ca mi-am dat libertatea sa scriu despre orice si oricum, iubesc libertatea, urasc cuvantul "TREBUIE".
Recent m-a intrebat un bun prieten de nu am mai scris nimic pe blog..de o luna, accentuand cuvantul luna.
Pentru moment, nu am stiut cum sa-i raspund la acel "de ce"...si am zis si eu "de aia"...ca nu am vrut, nu am putut, nu am simtit, nu m-am gandit la blog....mai simplu ca nu a fost sa fie!
Si pentru ca fac prea multe lucruri ca "TREBUIE" ca sa mai fac inca unul!
Scrisul e la fel ca vorbitul, dac nu ai nimic interesat de spus mai bine taci, taci si ramai in umbra, in felul asta toata lumea o sa te creada mai grozav decat esti tu in realitate!
Dar, aici e faza, ca prostul care e prost, semnalizeaza ca e prost, daca nu ar mai semnaliza, prostul nu ar mai fi prost...cati dintre noi au simtul penibilului?
Asadar, dragul meu prieten, nu am mai scris nimic, pentru ca nu am considerat ca am ceva interesant de spus, de scris, etc..si am ales sa ma concentrez pe altele!
In fine, ideea era sa va povestesc de zambetele la portie.
Ca sa intelegeti mai bine, avem:
1. Una bucata portie (mai mica, mai mare, depinde de persoana, de buget, de generozitate, de apetit si de ce mai vreti voi)
2. Si una bucata de om (In articolul asta, omul o sa fiu eu)
M-am observat facand ceva ce nu am apreciat niciodata, nici la mine, nici la altii.
Jucam teatru.
Nu ma intelegeti gresit, imi place teatrul dar in contextul in care stii ca se joaca teatru...sau cei din jurul tau stiu ca tu joci teatru..deci nimeni nu se astepta la ceva real.
Nu, ca in cazul mei, in care jucam teatru doar ca sa mint. Nu imi place asta, nu mi-a placut niciodata, nu pentru ca mint, ci pentru ca sunt lasa, pentru ca nu am curajul sa spun lucrurilor pe nume, sa fiu asa cum sunt, asa cum simt!
Eram in drum spre servici si aveam o dimineata groaznica, ziua aceea de la munca era una foarte importanta (terminasem un proiect la care am muncit mult, iar asta trebuia sarbatorit)....dar cum sa te petreci, cand eu nu avem chef nici sa ma ridic din pat?
In cele din urma am plecat de acasa, mi-am desenat o masca frumoasa pe fata din multe farduri colorate si parfumate, si cu ajutorul unui ruj mi-am conturat un zambet discret, care in realitatea nu exista.
Iau liftul, cobor, in casa scarii ma intalnesc cu Dna. Administrator (pe ca nu am placut-o niciodata), ii dau buna dimineata si zambesc (Bravo..Diana..ia sa te vad pana unde poti sa mergi..imi zic in sine)
Ajung la munca, mai dau un buna dimineata si iar zambesc portarului (oricum sunt cam singura care il saluta..puteam sa ma opresc din mintit, sa fie doar 9 zambete, nu 10, dar..am continuat sa o fac.
Iarasi ma urc lift... si ajung la birou, cei 5 colegi ai mei ma intampina, cate un buna dimineata si un zambet pentru fiecare..am ajuns la 8.
Incep sa realizez din ce in ce mai mult ce fac...ma intreb cum pot sa ma port intr-un fel in care nu sunt EU deloc, cum pot sa ma mint pe mine in halul asta???
Suna telefonul, raspund, la capatul firului, sefa mea, ma felicita pentru tot, ii multumesc si iar mai arunc un zambet..nu pot sa cred...nici macar nu ma vedea..9 zambete.
Inchid telefonul si zic GATA.
GATA pe naiba, de fiacare data cand zic GATA, parca trebuie sa intervina ceva sa se mai intample inca o data!
Ma gandesc sa-mi iau liber toata ziua, sa plec acasa, sa-mi iau cu mine cele 9 zambete si sa nu mai impart la nimeni, niciodata, zambete pe care nu le simt!
Cand in fata mea, apare, directorul general cu un zambet pe toata fata, pana sa ma dezmeticesc...deja eram un zambet toata...10 zambete..si nici macar nu-i 10 dimineata.
Fac repede un calcul...8 dimineata pana la 22 seara = 12 h x 10 zambete/h = 120 zambete = mult teatru = multa minciuna = fata de mine + fata de ceilalti.
Concluzia:
O alta intrebare "Ce fel de om sunt?"
Imi iau geanta si plec, iau si cele 10 zambete la portie, ajung acasa..ma gandesc sa le pictez...dar parca nu prea merita sa-mi stric culorile pe ele.
In incheiere..un zambet pentru voi, de data asta unul real:))
duminică, 14 martie 2010
EA...Florareasa din Colentina
Nu stiu daca...am eu un "talent" mai aparte sau asa se intampla la toata lumea dar de cand ma stiu...tot intalnesc oameni deosebiti cu povesti speciale, de parca ar fi niste personaje din filme care ies prin ecran si apar in sufrageria mea, se aseaza pe fotoliu, imi fura o tigara din pachet, imi gusta si cafeaua iar apoi incep sa-si spuna povestea, repede, cursiv, fara prea multe pauze, de parca in toata viata lor s-ar fii pregatit pentru acest moment...dupa care dispar si totul se termina.
Iar eu raman in urma.. cu multe intrebari...dezorientata, agitata, intr-un fel indatorata sa scriu despre ei...si foarte recunoscatoare, pentru ca m-au ales tocmai pe mine pentru a-mi impartasi povestea lor.
Ieri am cunoscut-o pe EA...cea din imagine, frumoasa Florareasa din Colentina.
Trebuie sa recunosc ca am observat-o mai demult...de asta iarna...pe vremea cand toti umblau ca niste zombie pe strada...infofoliti in geci uriase, fulare si caciuli...de nu le vedeai decat ochii!
EA...aranjata, cu tocuri, tacticoasa aranjandu-si floriile in glastre...iar in par avea prins un trandafir alb...care parea foarte curajos in fata frigului de pe atunci!
Si am continuat sa o observ, asadar am renuntat la tramvaiul 21 si mergeam doua statii pe jos pana acasa, doar ca sa trec pe langa chioscul ei, sa-i aud rasul colorat si sa-mi satisfac curiozitatea in legatura cu floarea pe care o purta in par in aceea zi.
Am inceput sa ma pun pariuri cu mine...azi sigur are un trandafir rosu, ba nu, unul galben, sau poate o lalea alba???...dar nu am ghicit niciodata!
Imi placea sa o vad...pur si simplu imi facea ziua mai buna, mereu cu treaba, ba uda floriile, ba dadea cu matura...ori se relaxa exersandu-si figurile de dans oriental...printre margaretele, irisii si crizantemele ei...si tot asa.
Ieri ma intorceam de la piata Obor, luasem un kg de morcovi si 8 balamale de 15 grade aruncatoare:))
Eram cu Dragutza al meu care e pasionat de poze si trecand pe langa EA...ii zic lui Mihai...hai sa-i faci cateva poze Floraresei mele!
Treaba lui era sa faca poze, iar a mea...ei bine...sa ma imprietenesc cu noul meu personaj!
Asadar, ma apropii timid de ea la inceput, caci o stiam o fire puternica (numai ea a sfidat iarna imbracandu-se in rochite si punandu-si flori in par..iar apoi se plimba mandra prin fata magazinului de parca erau afara 30 de grade nu -30).
O salut si o intreb daca ar fi de acord sa o fotografiem.
Se uita la mine si imi raspunde..."Vai sa moara mama, fata mea, ce ochi misto ai!"
Ii zambesc,ii multumesc...si ma intreb in sine daca a auzit intrebarea mea.
Un scurt moment de liniste...dupa care EA preia controlul si devine stapana pe situatie.
Fuge in chiosc...incepe sa-si cotrabaiasca prin geanta...sa tot scoata chestii...ma apropii de EA..si-i spun ca nu-i nevoie..ca arata foarte bine asa cum e...Ea..nimic...parca nici nu m-a auzit(iarasi).
Scoate un parfum...unul, doi, trei pufuri din frumoasa mireasma..apoi arunca o privire grabita dar atenta in oglinda...se rujeaza...isi verifica machiajul, parul si evident floarea de la ureche.
Ieri purta o gerbera rosie, buna alegere!
Apoi se duce direct la Mihai, si-i spune ca e pregatita...sedinta foto poate sa inceapa!...Raman intr-un colt si o admir...cat e de naturala si de spontana...ce delicat se poarta cu floriile ei..continuui sa o admir...
Face o mica pauza si iar da fuga pana in chiosc...ma cheama la ea..si-mi arata un DVD "Uite astia sunt copii mei si asta barbatu'meu, acu are 78 de kg..s-a ma ingrasat!"
"Si eu eram mai grasa aici, acu' am mai slabit, tin cura!"
Ma simt obligata sa continuu discutia si o intreb "Cum ai slabit?"
EA..."Pai mananc mai sanatos, salate, gratare, peste...stii tu?"
Eu ingan usor un...aha...EA...preia iarasi controlul, se apropie de mine si imi trage fermoarul de la geaca "Fata mea...tu esti super silueta, n-ai treaba!"
Iese iarasi afara...mai face o poza, dupa care se intoarece iar la mine...(imi dau seama ca e unul din acele personaje care te cucereste, te alunga de pe scena lui, te aseaza in primul rand si-ti spune...acum tu priveste si invata!...asa ca ma asez cuminte intru-un colt cu zambilele si impreuna cu ele incep sa o ascult)
"Fata mea...cati ani?"...ma intreaba ea ganditoare...
22..ii raspund..."Aha..la 23 am avut primul copil, fata mea, eu am fost saraca, is unguroaica dupa bunica mea, care a murit acum 6 ani..Dumnezeu s-o ierte...m-am casatorit...saraca...nu aveam nimic, nici rochia de mine nu era a mea...al meu..era tot sarac ca si mine, dar ne-am iubit si am muncit..am muncit mult...acum am 3 magazine cu flori si 2 case!
Anu' asta am facut nunta religioasa...am vrut sa fiu si eu mireasa..acum am bani, uite aici pe DVD...pe coperta...vezi ce rochie cu dichis am avut...!
Pe mine lumea ma judeca, ca nu-s ca voi, is tiganca..is tiganca si asta se vede...nu am cum sa ascund...dar eu va respect pe voi...romanii, va vorbesc frumos si nu injur niciodata, nici in fata, nici pe la spate..Dumnezeu ma vede...iar mie mi-e frica de EL...am doi copilasi acasa!"
Vorbeste rapid si pe nerasuflate de parca ar avea la dispozitie doar cateva secunde pentru a-mi spune povestea...apoi ma cheama cu ea..mergem iarasi afara...e soare si e primavara..lumea trece agitata pe strada...mai pozeaza putin, ascultand atenta indicatiile fotografului, dupa care se duce tinta la vasul cu frezii galbene, ia cateva fire, le taie coditele si le leaga cu o frumoasa fundita alba "Uite pentru tine, ca sa-ti pui si tu in bucatarie, asa ca ati fost draguti cu mine...ca mi-ati facut poze, ca m-ai ascultat!"
Ii multumesc, iar Mihai ii promite sa-i aduca zilele urmatoare cateva poze cu ea...
Punem la cale o sedinta foto..la vara..."Cand o fii pravalia plina cu flori si atunci vin si eu imbracata mai frumos, mai aranjata!"
Apoi pe ultima suta de metri...ma intreaba daca seamana cu Rona Hartner (ca asa i-a spus cineva), se lauda ca i-au promis "unii de la un ziar" ca o sa faca un reportaj cu ea...si ma mai intreaba "Ia zi cati ani imi dai?"....ii raspund 26-27...EA.. incantata imi spune "Ha...ca n-ai ghicit nici tu, 36 am...da nimeni nu se prinde!"...imi arunca o privire ghidusa si un zambet seducator...
Apoi..iarasi agitata..."Va las, ca am clienti, va pup si va mai astept pe la mine!"
Imi continuui drumul spre casa...ametita,bulversata si aud in spatele meu "Buna ziua...va dau niste flori frumoase pentru doamna?"..iar el ii raspunde "Da!"
Imi zic in gand..."Na..ca l-a cucerit si pe asta...bravo!"
Mai fac cativa pasi si deja apare prima intrebare...cum o cheama???...imi vine sa ma intorc din drum...si sa ma duc la EA s-o intreb cum o cheama...dar imi dau seama ca personajul meu tocmai a plecat....asa ca imi continuui cuminte drumul, cu freziile galbene in mana dreapta...
P.S.Domnului fotograf...multumiri pentru poza!
luni, 8 martie 2010
Pentru cea mai frumoasa mami din lume...mama mea:)
De cateva zile, imi tot propun sa mai scriu cate ceva pe blog, dar timpul trece repede, iar viteza cu care imi traiesc viata este uneori coplesitoare...chiar si pentru mine..care mai mereu sunt pe fuga:))
Dar astazi m-am decis sa iau o pauza, sa le las pe toate balta (desii ard multe).
Asadar pentru jumatate de ora..iau o pauza, ma asez in fata calculatorului, imi aprind o tigara si imi dau voie sa scriu...ce simt, ce gandesc, ce ma impresioneaza.
Este 8 martie...Ziua femeii, dar pentru mine ramane Ziua mamei.
O singura zi din an care este dedicata mamelor, celor care ne-au nascut si ne-au crescut asa cum au stiut si cum au putut mai bine.
"Mama mea este cea mai frumoasa!" asa spuneam cand eram mica..si chiar ma suparam daca cineva ma contrazicea.
Mama mea, frumoasa rusoaica, blonda si cu ochii albastrii, pe numele ei Natasa.
Mereu plina de viata, cu o energie debordabila pe care am mostenit-o, o mami care rade aproape tot timpul, care stie sa vada frumosul in urat si bogatia in saracie.
O mama care m-a invatat sa iau viata in gluma cateodata, care mi-a oferit libertatea sa alerg desculta pe campii, sa ma catar in copaci (chiar daca eram o domnisoara)si care mi-a spus ca pentru ea sunt cea mai mare realizare.
O mama care imi dadea faina, zahar, lapte si ce mai imi trebuia mie cand facem budinca in spatele blocului.
O mama care imi lua mereu apararea in fata tuturor indiferent de prostiile mele.
Tot ea stia sa se bucure in felul ei aparte, de felicitarile cu ghiocei pe care le confectionam la scoala cu multa grija pentru Ziua mamei.
O mama care ma ajuta cu socotitul (ca tare greu m-am prins si eu de matematica)pe ascuns in camera, care ma lasa sa-i imbrac frumoasele rochite si sa ma incalt in pantofii ei cu toc.
O mama care m-a invatat sa fac curat in casa, sa am grija de mine si nu numai, care mi-a spus ca femeia este un barbat si jumatate, care mi-a dat credinta ca daca vreau ceva o sa-l obtin cu siguranta.
Care acum doi ani si-a pus toata rabdare in joc in incercarea de a ma invata cum sa fac cozonaci.
O mama care face cea mai buna paine de casa, care juca scenete de teatru cu mine la masa cand eram mica...doar ca sa raman cu gura casca si sa mai mananc si eu cate ceva (Acum am o foame nebuna mai mereu...creca de la scenete mi se trage)
O mama care imi cumpara ingheta la cornet in fiecare zi dupa gradinita, o mama care gasea ascunzatoare secreta de bani a lui tata iar apoi, primeam si eu partea mea ca o ajutam la cautari (spre disperarea lui tata:)
O mama, care intodeauna era si este frumoasa, aranjata, parfumata, cu nelipsitul ruj de pe buze si tocurile ei.
O mama care a vegheat la capul meu atunci cand eram bolnava si care isi lua liber de la munca, doar ca sa nu ma lase singura.
O mama care mi-a visat notele de la bac si de la admiterea la facultate, o mama care mereu imi spune "O sa vezi ca o sa fie bine, stie mama!"...si nu stiu cum se face dar intodeauna are dreptate.
O mama care a plans dupa mine o luna atunci cand am plecat la facultate si care imi trimitea cele mai grele pachete (sa nu moara fata de foame pe la Bucuresti).
O mama care imi face cadori chiar si fara o ocazie anume...cineva pentru care eu insemn totul, cineva care ar face orice pentru mine, oricand...si nu e doar cineva este...mama mea.
Te iubesc, te admir si te respect!
Pentru tine...cea mai frumoasa mama din lume:))
P.S. Stiu ca nu m-am tinut de promisiune...
Dar astazi m-am decis sa iau o pauza, sa le las pe toate balta (desii ard multe).
Asadar pentru jumatate de ora..iau o pauza, ma asez in fata calculatorului, imi aprind o tigara si imi dau voie sa scriu...ce simt, ce gandesc, ce ma impresioneaza.
Este 8 martie...Ziua femeii, dar pentru mine ramane Ziua mamei.
O singura zi din an care este dedicata mamelor, celor care ne-au nascut si ne-au crescut asa cum au stiut si cum au putut mai bine.
"Mama mea este cea mai frumoasa!" asa spuneam cand eram mica..si chiar ma suparam daca cineva ma contrazicea.
Mama mea, frumoasa rusoaica, blonda si cu ochii albastrii, pe numele ei Natasa.
Mereu plina de viata, cu o energie debordabila pe care am mostenit-o, o mami care rade aproape tot timpul, care stie sa vada frumosul in urat si bogatia in saracie.
O mama care m-a invatat sa iau viata in gluma cateodata, care mi-a oferit libertatea sa alerg desculta pe campii, sa ma catar in copaci (chiar daca eram o domnisoara)si care mi-a spus ca pentru ea sunt cea mai mare realizare.
O mama care imi dadea faina, zahar, lapte si ce mai imi trebuia mie cand facem budinca in spatele blocului.
O mama care imi lua mereu apararea in fata tuturor indiferent de prostiile mele.
Tot ea stia sa se bucure in felul ei aparte, de felicitarile cu ghiocei pe care le confectionam la scoala cu multa grija pentru Ziua mamei.
O mama care ma ajuta cu socotitul (ca tare greu m-am prins si eu de matematica)pe ascuns in camera, care ma lasa sa-i imbrac frumoasele rochite si sa ma incalt in pantofii ei cu toc.
O mama care m-a invatat sa fac curat in casa, sa am grija de mine si nu numai, care mi-a spus ca femeia este un barbat si jumatate, care mi-a dat credinta ca daca vreau ceva o sa-l obtin cu siguranta.
Care acum doi ani si-a pus toata rabdare in joc in incercarea de a ma invata cum sa fac cozonaci.
O mama care face cea mai buna paine de casa, care juca scenete de teatru cu mine la masa cand eram mica...doar ca sa raman cu gura casca si sa mai mananc si eu cate ceva (Acum am o foame nebuna mai mereu...creca de la scenete mi se trage)
O mama care imi cumpara ingheta la cornet in fiecare zi dupa gradinita, o mama care gasea ascunzatoare secreta de bani a lui tata iar apoi, primeam si eu partea mea ca o ajutam la cautari (spre disperarea lui tata:)
O mama, care intodeauna era si este frumoasa, aranjata, parfumata, cu nelipsitul ruj de pe buze si tocurile ei.
O mama care a vegheat la capul meu atunci cand eram bolnava si care isi lua liber de la munca, doar ca sa nu ma lase singura.
O mama care mi-a visat notele de la bac si de la admiterea la facultate, o mama care mereu imi spune "O sa vezi ca o sa fie bine, stie mama!"...si nu stiu cum se face dar intodeauna are dreptate.
O mama care a plans dupa mine o luna atunci cand am plecat la facultate si care imi trimitea cele mai grele pachete (sa nu moara fata de foame pe la Bucuresti).
O mama care imi face cadori chiar si fara o ocazie anume...cineva pentru care eu insemn totul, cineva care ar face orice pentru mine, oricand...si nu e doar cineva este...mama mea.
Te iubesc, te admir si te respect!
Pentru tine...cea mai frumoasa mama din lume:))
P.S. Stiu ca nu m-am tinut de promisiune...
duminică, 21 februarie 2010
Hai sa ne pupam ca-n filme...
Una dintre cele mai celebre replici ale copilarie mele, aveam doar 5 ani pe atunci.
Vazusem un film cu familionu' unde la un moment dat cei doi protagonisti s-au apropiat destul de mult si...spre uimirea mea au inceput sa se pupe intr-un mod nou..cum nu mai vazusem eu pana atunci.
Si ochii cat cepele si la mine si la fratemiu (foarte curios si el din fire)...la care mama si ea tot cu replica ei celebra..."Mainile la ochi!"
Mainile la ochi...daca asa zice sefa..atunci asa e.
Dar...stiam noi cum sa tinem mainile la ochi, astfel incat sa mai apuci sa vezi cate ceva.
Bun...aflasem eu cum sta treaba..insa acum trebuia sa trec si la practica..teoria o aprofundasem destul de bine.
In drum spre gradinita a doua zi..ma tot gandeam...cum sa fac..cum sa nu fac...sa incerc un pupat ca-n filme.
Era o zi frumoasa de primavara, gradinita era cu program prelungit(8:00-18:00) si aveam o curte mare cu o gropa de nisip, iar langa groapa de nisip un nuc mare si batran.
Nucul..era locul meu de intalnire cu pritenul meu din aceea vreme..un baiat frumos cu ochii verzi pe numele lui Tzutzu (nu mai stiu exact daca asta era numele de familie sau doar o porecla) important e ca eu asa ii spuneam..ca toata lumea de altfel.
Si ma duc hotarata la el...de la prima ora si ii dau intalnire dupa nucul de langa groapa de nisip (el nebanuid ce aveam eu de gand..:)
Zis si facut, la ora stabilita ne-am intalnit la nuc.
El cu un zambet mare pe fata..eu la fel..la care...ii spun hotarata "Hai sa ne pupam ca-n filme!".
Iar saracu' baiat ramane blocat, la care eu..tot hotarata ii spun..."Daca nu stii, te-nvat!"...experta de mine:))
Si nici nu termin bine de spus replica...la care frumosul meu prieten a si luat-o la fuga la Doamna educatoare (Tradatorul...)
Si asa raman eu singura sub nuc...punandu-mi una din intrebarile existentiale "Doamne...cu ce am gresit?"
Mi-am dat raspunsul mai tarziu la intrebare asta..mult mai tarziu!
Cand intr-o buna zi...ma rog aproximativ buna...cu cine ma intalnesc la metrou???
Cu frumosul baiat cu ochii vezi la fel de chipes...asa cum il stiam inca de la gradinita.
Si dupa cateva priviri si din partea lui si din partea mea..asa de recunoastere..el vine la mine si-mi spune..."Vrei sa ne pupam ca-m filme?"
La care eu..unde sa fug...ca nu era nicio educatoare in zona...asa ca m-am descurcat cum am putut.
Am respirat adanc dupa care am zambit frumos (asta merge intotdeauna) si am sarit in primul metrou care a venit:))
Noroc cu metroul..ca nu s-a lasat asteptat ca de obicei...:))
Ar trebui sa inchei cumva..dar nu prea mai am inspiratie...tot apartamentul 47 s-a adunat in bucatarie, iar Chinchilius da ture prin zona...Alex mi-a sugerat sa inchei printr-un punct...asa ca punct.
Vazusem un film cu familionu' unde la un moment dat cei doi protagonisti s-au apropiat destul de mult si...spre uimirea mea au inceput sa se pupe intr-un mod nou..cum nu mai vazusem eu pana atunci.
Si ochii cat cepele si la mine si la fratemiu (foarte curios si el din fire)...la care mama si ea tot cu replica ei celebra..."Mainile la ochi!"
Mainile la ochi...daca asa zice sefa..atunci asa e.
Dar...stiam noi cum sa tinem mainile la ochi, astfel incat sa mai apuci sa vezi cate ceva.
Bun...aflasem eu cum sta treaba..insa acum trebuia sa trec si la practica..teoria o aprofundasem destul de bine.
In drum spre gradinita a doua zi..ma tot gandeam...cum sa fac..cum sa nu fac...sa incerc un pupat ca-n filme.
Era o zi frumoasa de primavara, gradinita era cu program prelungit(8:00-18:00) si aveam o curte mare cu o gropa de nisip, iar langa groapa de nisip un nuc mare si batran.
Nucul..era locul meu de intalnire cu pritenul meu din aceea vreme..un baiat frumos cu ochii verzi pe numele lui Tzutzu (nu mai stiu exact daca asta era numele de familie sau doar o porecla) important e ca eu asa ii spuneam..ca toata lumea de altfel.
Si ma duc hotarata la el...de la prima ora si ii dau intalnire dupa nucul de langa groapa de nisip (el nebanuid ce aveam eu de gand..:)
Zis si facut, la ora stabilita ne-am intalnit la nuc.
El cu un zambet mare pe fata..eu la fel..la care...ii spun hotarata "Hai sa ne pupam ca-n filme!".
Iar saracu' baiat ramane blocat, la care eu..tot hotarata ii spun..."Daca nu stii, te-nvat!"...experta de mine:))
Si nici nu termin bine de spus replica...la care frumosul meu prieten a si luat-o la fuga la Doamna educatoare (Tradatorul...)
Si asa raman eu singura sub nuc...punandu-mi una din intrebarile existentiale "Doamne...cu ce am gresit?"
Mi-am dat raspunsul mai tarziu la intrebare asta..mult mai tarziu!
Cand intr-o buna zi...ma rog aproximativ buna...cu cine ma intalnesc la metrou???
Cu frumosul baiat cu ochii vezi la fel de chipes...asa cum il stiam inca de la gradinita.
Si dupa cateva priviri si din partea lui si din partea mea..asa de recunoastere..el vine la mine si-mi spune..."Vrei sa ne pupam ca-m filme?"
La care eu..unde sa fug...ca nu era nicio educatoare in zona...asa ca m-am descurcat cum am putut.
Am respirat adanc dupa care am zambit frumos (asta merge intotdeauna) si am sarit in primul metrou care a venit:))
Noroc cu metroul..ca nu s-a lasat asteptat ca de obicei...:))
Ar trebui sa inchei cumva..dar nu prea mai am inspiratie...tot apartamentul 47 s-a adunat in bucatarie, iar Chinchilius da ture prin zona...Alex mi-a sugerat sa inchei printr-un punct...asa ca punct.
sâmbătă, 13 februarie 2010
Et. 7, ap. 47, 7 locatari
9 ianuarie 2009, locatia Bucuresti
Asa a inceput totul.O gasca de prieteni, unii angajati, altii inca studenti, unii angajati si studenti. Unii formau un cuplu, altii proaspat despartiti, unii singuri dar in cautarea fericirii, altii singuri asteptandu-si iubirea (cat de siropos poate sa sune).
In formula completa am hotarat sa ne mutam.
Da..ati citit bine, 7 oameni intr-un apartament, ma simt nevoita sa repet, pentru ca nu am intalnit pe nimeni pana acum, care la auzul acestei vesti sa nu se mire "Cum..toti 7 intr-un aparatament?", dupa care venea si replica mea celebra "Da mai..da sa vezi e super mare apartamentul si are si doua bai!".
In fine, am hotarat sa ne mutam constransi de criza economica care se afla in plina expansiune, la fel ca si acum.Asadar decat sa inchiriezi o garsoniera care costa 300 de euro pe luna, am ales varianta unui apartament cu 4 camere la 600, noua ni s-a parut mai avantajos.
Si dupa indelungate cautari, gasim apartamentul, nici prea mare, nici prea mic, nici prea nou, nici prea vechi si obligatoriu cu o bucatarie mare in care sa avem loc cu totii.
Propietarul..putin sarit, dar am zis ca nu-i nimic, ca pana la urma noi suntem 7 (6- varianta oficiala pentru el si pentru Dna. Administrator)si vorba aia...nu o sa stam cu el in casa!
Intr-un weekend am reusit sa ne mutam cu totii, am blocat cele doua lifturi ale blocului carand paturi, dulapuri, carti, plante, oale, tigai, faimoasele borcane cu dulceturi si muraturi primite de la parinti mostenire si nu in ultimul rand butoiul de varza murata, venit direct din Moldava.
In rolurile principale, 2 olteni, ma rog unul mai mult ardelean decat oltean, dar tinand cont ca e din Tg-Jiu o sa-l trec pe lista de olteni si 5 moldoveni (mai exact 4 onesteni si o galateanca).
Si asa a inceput aventura, convietirea in 7, intr-un apartament de 87 m patrati.
Cu reguli, fara reguli, cu baietii care nu spala niciodata vasele (sau rareori, cand fac fetele greva), cu impartitul pe bai, cu mersul la cumparaturi (si ce mai cumparaturi..), cu multe seri de poker la masa din bucatarie, cu masina de spalat care spala incontinuu (in cele din urma a cedat, iar momentan o utilizam pe Kamicaze, care nu stiu cat o sa mai reziste si ea), cu o multime de papuci aruncati in hol, de-ti vine sa strigi "Hai la proba, ca proba nu-i pe bani!", cu incurcatul chilotilor pe sarma..si multe altele.
Din pacate sau din fericire, astea-s vremurile, a ajuns sa fie un lux sa ai o casa a ta!
Dar nu o sa vorbesc despre parile negative, despre faptul ca am 22 de ani si locuiesc intr-o asemenea formula si probabil ca o sa mai stau asa inca ceva vreme, asta daca nu castig la loto:))
Exista si parti avantajoase, cum ar fi Mos Nicolae de acest an, care a fost foarte generos, pentru ca fiecare pregatise cate ceva pentru fiecare!Eu zic ca nu-i rau deloc sa primesti 6 cadouri intr-o seara fara sa fie ziua ta si fara sa fii nevoit sa dai de baut!
O data pe luna primim "poale-n brau" trimise de mama Marianei si cea mai buna mancare de mazare, specialista - Dna. Bujor!
Niciodata nu mananci singur (eu una urasc chestia asta) mai mereu gasesti pe cineva care sa nu te refuze la replica "Mancam si noi ceva?".
Intotdeauna gasesti un umar pe care sa plangi in bucatarie, ca din 6 oameni sigur te intreaba macar unul din ei "Ce-ai patit ma?"
Avem din start 7 chefuri asigurate pe an, cate unul pentru fiecare sarbatorit.
Cafeaua de sambata dimineata si statul la "cioace" cum obisnuiesc sa spuna moldovenii mei.
Imprumutatul de tigari, haine, incaltaminte, bani si ce se mai iveste pe parcurs.
Movie-plexul s-a mutat la noi in sufragerie, unde avem o canapea extensibila, in care ne ingramadim cu totii la un film, dupa care incepe bataia pe floricele, seminte si chipsuri (cand avem bani de ele).
Si uite asa..fara sa vrei viata te schimba, inveti sa devii mai darnic, mai putin egoist, mai tolerant (mai ales in cazul meu), sa faci haz de necaz si sa nu te mai oftici cand intra unu peste tine in baie (evident...fara intentie:).
Din noiembrie 2009 ni s-a alaturat si chinchila.Un fel de sobolan care seamana in acelasi timp si cu o veverita si cu un iepuras, o struto-camila, cum obisnuiesc unii sa-l numeasca.
Care dupa cateva tentative de nume Bubu...Bubulina..Bobo..Chinchila-Teqouila...am ales in cele din urma cea mai inspirata varianta...Chinchilius, nu de alta da era singurul nume la care raspundea si el.
V-as mai povesti cate ceva despre apartamentul 47, dar e sambata si e randul meu sa plec dupa shaorma!
Asa ca pana data viitoare, va urez la toti weekend placut, v-am lasat!
Asa a inceput totul.O gasca de prieteni, unii angajati, altii inca studenti, unii angajati si studenti. Unii formau un cuplu, altii proaspat despartiti, unii singuri dar in cautarea fericirii, altii singuri asteptandu-si iubirea (cat de siropos poate sa sune).
In formula completa am hotarat sa ne mutam.
Da..ati citit bine, 7 oameni intr-un apartament, ma simt nevoita sa repet, pentru ca nu am intalnit pe nimeni pana acum, care la auzul acestei vesti sa nu se mire "Cum..toti 7 intr-un aparatament?", dupa care venea si replica mea celebra "Da mai..da sa vezi e super mare apartamentul si are si doua bai!".
In fine, am hotarat sa ne mutam constransi de criza economica care se afla in plina expansiune, la fel ca si acum.Asadar decat sa inchiriezi o garsoniera care costa 300 de euro pe luna, am ales varianta unui apartament cu 4 camere la 600, noua ni s-a parut mai avantajos.
Si dupa indelungate cautari, gasim apartamentul, nici prea mare, nici prea mic, nici prea nou, nici prea vechi si obligatoriu cu o bucatarie mare in care sa avem loc cu totii.
Propietarul..putin sarit, dar am zis ca nu-i nimic, ca pana la urma noi suntem 7 (6- varianta oficiala pentru el si pentru Dna. Administrator)si vorba aia...nu o sa stam cu el in casa!
Intr-un weekend am reusit sa ne mutam cu totii, am blocat cele doua lifturi ale blocului carand paturi, dulapuri, carti, plante, oale, tigai, faimoasele borcane cu dulceturi si muraturi primite de la parinti mostenire si nu in ultimul rand butoiul de varza murata, venit direct din Moldava.
In rolurile principale, 2 olteni, ma rog unul mai mult ardelean decat oltean, dar tinand cont ca e din Tg-Jiu o sa-l trec pe lista de olteni si 5 moldoveni (mai exact 4 onesteni si o galateanca).
Si asa a inceput aventura, convietirea in 7, intr-un apartament de 87 m patrati.
Cu reguli, fara reguli, cu baietii care nu spala niciodata vasele (sau rareori, cand fac fetele greva), cu impartitul pe bai, cu mersul la cumparaturi (si ce mai cumparaturi..), cu multe seri de poker la masa din bucatarie, cu masina de spalat care spala incontinuu (in cele din urma a cedat, iar momentan o utilizam pe Kamicaze, care nu stiu cat o sa mai reziste si ea), cu o multime de papuci aruncati in hol, de-ti vine sa strigi "Hai la proba, ca proba nu-i pe bani!", cu incurcatul chilotilor pe sarma..si multe altele.
Din pacate sau din fericire, astea-s vremurile, a ajuns sa fie un lux sa ai o casa a ta!
Dar nu o sa vorbesc despre parile negative, despre faptul ca am 22 de ani si locuiesc intr-o asemenea formula si probabil ca o sa mai stau asa inca ceva vreme, asta daca nu castig la loto:))
Exista si parti avantajoase, cum ar fi Mos Nicolae de acest an, care a fost foarte generos, pentru ca fiecare pregatise cate ceva pentru fiecare!Eu zic ca nu-i rau deloc sa primesti 6 cadouri intr-o seara fara sa fie ziua ta si fara sa fii nevoit sa dai de baut!
O data pe luna primim "poale-n brau" trimise de mama Marianei si cea mai buna mancare de mazare, specialista - Dna. Bujor!
Niciodata nu mananci singur (eu una urasc chestia asta) mai mereu gasesti pe cineva care sa nu te refuze la replica "Mancam si noi ceva?".
Intotdeauna gasesti un umar pe care sa plangi in bucatarie, ca din 6 oameni sigur te intreaba macar unul din ei "Ce-ai patit ma?"
Avem din start 7 chefuri asigurate pe an, cate unul pentru fiecare sarbatorit.
Cafeaua de sambata dimineata si statul la "cioace" cum obisnuiesc sa spuna moldovenii mei.
Imprumutatul de tigari, haine, incaltaminte, bani si ce se mai iveste pe parcurs.
Movie-plexul s-a mutat la noi in sufragerie, unde avem o canapea extensibila, in care ne ingramadim cu totii la un film, dupa care incepe bataia pe floricele, seminte si chipsuri (cand avem bani de ele).
Si uite asa..fara sa vrei viata te schimba, inveti sa devii mai darnic, mai putin egoist, mai tolerant (mai ales in cazul meu), sa faci haz de necaz si sa nu te mai oftici cand intra unu peste tine in baie (evident...fara intentie:).
Din noiembrie 2009 ni s-a alaturat si chinchila.Un fel de sobolan care seamana in acelasi timp si cu o veverita si cu un iepuras, o struto-camila, cum obisnuiesc unii sa-l numeasca.
Care dupa cateva tentative de nume Bubu...Bubulina..Bobo..Chinchila-Teqouila...am ales in cele din urma cea mai inspirata varianta...Chinchilius, nu de alta da era singurul nume la care raspundea si el.
V-as mai povesti cate ceva despre apartamentul 47, dar e sambata si e randul meu sa plec dupa shaorma!
Asa ca pana data viitoare, va urez la toti weekend placut, v-am lasat!
vineri, 12 februarie 2010
Unchiu' Relu
Am crescut la tara intr-un sat situat la 15 km de Tg-Jiu, pe numele lui Copacioasa (sau Cacacioasa asa obisnuiam sa-i spun cand eram copila), comuna Scoarta.Ma leaga multe amintiri frumoase de acel loc...si cu siguranta o sa va povestesc si voua, candva, de amintirile mele din copilarie.
Dar astazi mi-am propus sa va fac cunostinta cu Unchiu' Relu, unul din acele personaje pe care le intalnesti o data si nu le mai uiti niciodata.
Un om simplu, care a crescut in inima padurii, care nu are nevoie de ceas pentru ca el stie cum sa se uite la Soare.
Un oltean iute de picior, care la cei 60 de ani ai sai poate dansa sarba dupa sarba o noapte intreaga de lasa toti ficiorii satului pe margine.
Daca mai baga si un "combustibil" asa cum ii place lui sa numeasca rachiul (tuica..pentru aceia care nu sunt obisnuiti cu oltenismele mele) cu siguranta devine invincibil.
Un om care intotdeauna are o poanta buna, care stie sa improvizeze si care da cele mai frumoase porecle...de razi o saptamana..si apoi mai razi ca prostu' din amintiri ca pur si simplu nu te poti abtine.
Tin minte ca o data..cand eram mai micuta si mai prostuta ( ca acum is mare si desteapta:) l-am intrebat "Unchiule, da tu cu ce te ocupi?" , la care el s-a uitat pe sub sprancene la mine, a arcuit in coltul gurii un zambet si mi-a raspuns "P'aci pe la tara..cu radio-santzu"!
Anu' trecut sau acu doi ani, nu mai stiu exact la culesul viei, Unchiu' Relu ne-a dat o mana de ajutor si cum era sef de ceremonie si ne organiza pe toti, foarte preocupat si de gustatul vinului (nu de alta..da-i nasol sa bei toata iarna un vin acru) la un moment Unchiu' incepu' sa aiba probleme cu echilibru.Si la cererea oamenilor care venisera cu ziua la culesul viei, Unchiu' Relu incaleca pe bicicleta si fuga la vale sa cumpera tigari si dus fu..Unchiu' Relu...disparu pana a doua zi pe la pranz.....tigari pauza.
A doua zi, harnica de mine cu matura prin curte... ca orice olteanca autentica cu un ochi la matura si cu ochi printre grad, sa mai vad si eu cine mai trece pe drum, ce se mai aude..una alta.... hopa..ce-mi vad ochii!
Unchiu'Relu cu o falca-n cer si una-n pamant, plin de vanatai si de echimoze pe fata...ciufulit si fara chef de vorba!
Evident...ca varianta cu mersu' pe bicicleta dupa atatea pahare de vin nu a fost cea mai buna alegere...imi zic in sine.Si totusi nu ma pot abtine si strig la el "Unchiule ce patisi!", la care el cu o atitudine senina, consolat si resemnat se uita la mine si imi raspunde "Nepoata...nu s-a deshis parasuta!"
Despre Unchiu' Relu am nenumarate povesti si amintiri, insa trebuie sa ma incadrez in cele 500 caractere..daca va place mai revin.
Asta-i Unchiu' Relu, un om plin de viata, care face cele mai bune gratare, da cele mai haioase porecle, care spune ca se spala pe dinti cu un paharel de "combustibil", un om care e mereu in mijlocul evenimentelor si nu-i scapa nimic.
Un om cu inima larga, care mi-a daruit cele mai frumoase cireste, gospodar, cu frica lui Dumnezeu, tata a 3 flacai asezati la casele lor..si cum spune el..."irezistibil pentru orice femeie":)....un personaj desprins din scrierile lui Rebreanu sau Preda...sau un personaj al copilariei mele...care o sa traiasca vesnic!
Sa ne revedem cu bine Unchiule!
joi, 11 februarie 2010
De ce iubesc fructele interzise?
"Fructul interzis"...un subiect atat de complex, atat de comentat, cu miii de pareri pro si contra...intr-un cuvant un subiect inepuizabil.
Si pana la urma..totul se rezuma la o simpla intrebare "Sa musti sau sa nu musti?"
Si daca musti....ei bine...cum se zice pe la mine in Oltenia...daca musti stii sigur ca nu mori prost!
Si daca nu musti...nu musti!
Cel mai probabil o sa-ti traiesti toata viata intrebandu-te cum ar fi fost daca ar fi fost...iar pe patul de moarte o sa-ti para rau ca ai avut ocazia si nu ai profitat, ca puteai sa incerci dar ai ales sa stai pe marginea prapastii in siguranta, in loc sa te arunci in gol.
Si totusi, cum e bine?
Si imediat dupa intrebarea asta mintea imi si arunca in fata un raspuns sfidator.."binele e relativ"
Adevarul cam asta ar fi, "binele" la fel ca si raul, e o valoarea care si-o stabileste fiecare (cel putin teoretic vorbind asa ar trebui)..desigur exista si un "bine" pentru toata lumea...acela care face posibila functionarea societatii, dar nu ma refer la ala, pentru ca valorile si normele pe care se bazeaza viata contemporana ne sunt cunoscute la toti.
Pe mine ma intreseaza mai mult...lucrurile de finete, chestile relative care nu au definitii si care nu intra in statistici, cele care au limite discutabile, asa cum e acest "fruct interzis".
Lucrurile despre care nu poti spune despre ele nici ca sunt bune, nici ca sunt rele sau ma rog sunt bune si rele in acelasi timp, gustoase si otravitoare, albe si negre, sfinte si pacatoase.
De ce nu ar fi bun fructul interzis?
Pai..nu cunosti consecintele..stii doar ca nu ai voie sa te atingi de el, asa cum stia si Adam cu Eva "Nu aveti voie sa mancati fructele din Copacul Cunoasterii!" Au mancat fructul si au dobandit cunoasterea, au invatat sa deosebeasca binele de rau, perfectul de imperfect, frumosul de urat, au realizat ca exista o alta lume (cu boli, cu foamete, cu razboaie, cu munca, cu stres si cu multe greutati), diferita de Gradina Edenului in care traisera pana atunci.Sau mai simplu spus "au crescut mari" cum imi place mie sa spun si s-au responsabilizat; au invatat ca pentru hrana de zi cu zi trebuie sa muncesti, ca viata e o lupta, care nu se termina intotdeauna in favoarea ta.
Ce-i drept au platit un pret destul de mare pentru aceea muscatura din mar:) tinand cont de faptul ca au fost izgoniti din aceea lume a perfectiunii, a armoniei unde doar traiau... si atat.
Pe scurt cel mai mare risc pe care il implica o muscatura din fructul interzis ar fii acela ca nu stii niciodata ce se intampla dupa aceea (asta daca se intampla ceva...ca e foarte posibil sa nu se intample nimic).
Dar daca...dupa indelungi asteptari si multiple procese de constiinta te hotarasti si in cele din urma iei o gura sanatoasa din fructul interzis?
Primul castig ar fi acela ca in sfarsit nu te mai intrebi cum e, in sfarsit ai posibilitatea sa te bucuri de senzatia respectiva in plan real si nu doar imaginar.
Partea cea mai trista e ca din momentul in care ai gustat fructul interzis dispare si curiozitatea, brusc totul se termina ca si cand nici nu ar fi existat vrodata.Ceea ce a fost candva obiectul viselor, fantezilor, sperantelor tale a disparut..a murit.
Ceea ce era de nepretuit in trecut acum dupa ce l-ai gustat..e banal, obisnuit, la fel ca restul..doar pentru simplu fapt ca l-ai incercat si ca nu ti-a ramas inaccesibil.
Si ca sa nu inchei intr-o nota negativa (nu ca as fi adepta finalurilor fericite) o sa precizez si partea buna a gustatului din fructul interzis...ar fi aceea ca s-ar putea sa ajungi la concluzia ca dupa ce ai muscat din el...acesta nu-i asa de grozav cum credeai tu ca ar fi..ba din contra..e chiar dezastros (cati dintre noi nu am patit asta).
Asa macar nu-ti pierzi timpu' ba chiar in unele cazuri viata...visand la un frucut interzis care oricum este cu mult sub asteptarile tale, deci intr-un fel ar merita riscul sa-ti faci curaj, sa tragi aer adanc in piept si sa-ti infingi dintii in marul cel rosu si frumos..care te priveste ademenitor.
Si dupa toate astea cum poti sa nu iubesti fructele interzise, cand te fac sa te simti atat de viu?
Apropo...de ce e tocmai marul simbolul pentru fructul interzis?
Ce sa mai zic daca in urm amuscaturii ramai si dezamagit..si vezi ca marul rosu si frumos nu are gust dulce-acrisor si suculent pe care ti-l imaginai tu si e mai mult amar ca-ti si vine sa scuipi prima gura chiar daca-i el mult visatul fruct interzis.
Si in acelasi timp te gandesti..Doamnee ce prost eram daca imi pierdeam toata viata visand la fructu asta care nu-i bun nici de dracu'!
Si pana la urma..totul se rezuma la o simpla intrebare "Sa musti sau sa nu musti?"
Si daca musti....ei bine...cum se zice pe la mine in Oltenia...daca musti stii sigur ca nu mori prost!
Si daca nu musti...nu musti!
Cel mai probabil o sa-ti traiesti toata viata intrebandu-te cum ar fi fost daca ar fi fost...iar pe patul de moarte o sa-ti para rau ca ai avut ocazia si nu ai profitat, ca puteai sa incerci dar ai ales sa stai pe marginea prapastii in siguranta, in loc sa te arunci in gol.
Si totusi, cum e bine?
Si imediat dupa intrebarea asta mintea imi si arunca in fata un raspuns sfidator.."binele e relativ"
Adevarul cam asta ar fi, "binele" la fel ca si raul, e o valoarea care si-o stabileste fiecare (cel putin teoretic vorbind asa ar trebui)..desigur exista si un "bine" pentru toata lumea...acela care face posibila functionarea societatii, dar nu ma refer la ala, pentru ca valorile si normele pe care se bazeaza viata contemporana ne sunt cunoscute la toti.
Pe mine ma intreseaza mai mult...lucrurile de finete, chestile relative care nu au definitii si care nu intra in statistici, cele care au limite discutabile, asa cum e acest "fruct interzis".
Lucrurile despre care nu poti spune despre ele nici ca sunt bune, nici ca sunt rele sau ma rog sunt bune si rele in acelasi timp, gustoase si otravitoare, albe si negre, sfinte si pacatoase.
De ce nu ar fi bun fructul interzis?
Pai..nu cunosti consecintele..stii doar ca nu ai voie sa te atingi de el, asa cum stia si Adam cu Eva "Nu aveti voie sa mancati fructele din Copacul Cunoasterii!" Au mancat fructul si au dobandit cunoasterea, au invatat sa deosebeasca binele de rau, perfectul de imperfect, frumosul de urat, au realizat ca exista o alta lume (cu boli, cu foamete, cu razboaie, cu munca, cu stres si cu multe greutati), diferita de Gradina Edenului in care traisera pana atunci.Sau mai simplu spus "au crescut mari" cum imi place mie sa spun si s-au responsabilizat; au invatat ca pentru hrana de zi cu zi trebuie sa muncesti, ca viata e o lupta, care nu se termina intotdeauna in favoarea ta.
Ce-i drept au platit un pret destul de mare pentru aceea muscatura din mar:) tinand cont de faptul ca au fost izgoniti din aceea lume a perfectiunii, a armoniei unde doar traiau... si atat.
Pe scurt cel mai mare risc pe care il implica o muscatura din fructul interzis ar fii acela ca nu stii niciodata ce se intampla dupa aceea (asta daca se intampla ceva...ca e foarte posibil sa nu se intample nimic).
Dar daca...dupa indelungi asteptari si multiple procese de constiinta te hotarasti si in cele din urma iei o gura sanatoasa din fructul interzis?
Primul castig ar fi acela ca in sfarsit nu te mai intrebi cum e, in sfarsit ai posibilitatea sa te bucuri de senzatia respectiva in plan real si nu doar imaginar.
Partea cea mai trista e ca din momentul in care ai gustat fructul interzis dispare si curiozitatea, brusc totul se termina ca si cand nici nu ar fi existat vrodata.Ceea ce a fost candva obiectul viselor, fantezilor, sperantelor tale a disparut..a murit.
Ceea ce era de nepretuit in trecut acum dupa ce l-ai gustat..e banal, obisnuit, la fel ca restul..doar pentru simplu fapt ca l-ai incercat si ca nu ti-a ramas inaccesibil.
Si ca sa nu inchei intr-o nota negativa (nu ca as fi adepta finalurilor fericite) o sa precizez si partea buna a gustatului din fructul interzis...ar fi aceea ca s-ar putea sa ajungi la concluzia ca dupa ce ai muscat din el...acesta nu-i asa de grozav cum credeai tu ca ar fi..ba din contra..e chiar dezastros (cati dintre noi nu am patit asta).
Asa macar nu-ti pierzi timpu' ba chiar in unele cazuri viata...visand la un frucut interzis care oricum este cu mult sub asteptarile tale, deci intr-un fel ar merita riscul sa-ti faci curaj, sa tragi aer adanc in piept si sa-ti infingi dintii in marul cel rosu si frumos..care te priveste ademenitor.
Si dupa toate astea cum poti sa nu iubesti fructele interzise, cand te fac sa te simti atat de viu?
Apropo...de ce e tocmai marul simbolul pentru fructul interzis?
Ce sa mai zic daca in urm amuscaturii ramai si dezamagit..si vezi ca marul rosu si frumos nu are gust dulce-acrisor si suculent pe care ti-l imaginai tu si e mai mult amar ca-ti si vine sa scuipi prima gura chiar daca-i el mult visatul fruct interzis.
Si in acelasi timp te gandesti..Doamnee ce prost eram daca imi pierdeam toata viata visand la fructu asta care nu-i bun nici de dracu'!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
