joi, 19 decembrie 2013
Domnule 2014,
Imi doresc ca la anu' sa numar mai des faptele bune dintr-o zi decat numarul caloriilor consumate.
Imi doresc sa invat sa iert. Sa iert am spus, nu sa uit.
Imi doresc sa am o inima mai mare in care sa incapa cu toatele si cele grele si cele usoare si ale mele si ale altora.
Imi doresc sa ma iubesc mai mult. Sa ma iubesc, am spus, nu sa ma ador.
Imi doresc sa raman un hai hui mic, intr-o lume mare, care pe masura ce o cunosc mai mult, imi pare ca o stiu mai putin.
Imi doresc sa invat ca ajutandu-i pe altii, ma ajut pe mine.
Imi doresc sa zambesc mai mult, chiar si atunci cand nimeni nu-mi zambeste.
Imi doresc sa cred, sa cred cu adevarat si sa nu am indoieli de ceea ce cred.
Imi doresc sa fiu mai curajoasa, mai curajoasa in a lupta, mai curajoasa in a spune nu, mai curajoasa in a spune te iubesc celor fara de care, viata mea nu ar fi aceeasi.
Imi doresc sa ma accept asa cum sunt. Suma pacatelor mele mici si mari, dar fara de care, nu as fi ceea ce sunt azi.
Imi doresc sa invat ca daruind altora, voi fi de fapt mai generoasa cu mine.
Imi doresc sa pot sa topesc distantele si sa-i aduc mai aproape pe toti prietenii de peste mari si tari.
Imi doresc sa fiu sanatoasa, pentru ca daca nu sunt, toate cele de mai sus se anuleaza.
Si dincolo de tot si toate imi doresc ca fiecaruia dintre voi, sa vi se implineasca toate dorintele mele.
La multi ani,
duminică, 29 septembrie 2013
Un vechi prieten
E duminica si ploua.
O zi de toamna mohorata, cu un cer gri si anost.
Anost, pentru ca are aceiasi nuanta de gri, un gri invariabil.
Privesc de la geamul camerei mele pomul din fata blocului, chinuit de vant si ploaie. Ce puternici sunt copacii! Cate indura de-a lungul vietii lor si cu toate astea raman drepti. Desii toti pomii din lumea asta cresc impotriva puterii gravitationale.
Imi aduc aminte de nucii sub a caror umbra am crescut. Poiana cu 10 nuci falnici si impunatori, care mi-au gazduit copilaria, jocurile, leaganul care il faceam in fiecare zi, tipetele de bucurie la castigarea unui joc sau lacrimile. Nucii sub umbra carora multe din visele mele s-au nascut si au crescut.
Atat eu cat si fratele meu, aveam pomul nostru, fiecare cu nucul lui. Era o regula clara care niciodata nu se incalca. Trebuia sa avem grija de copacul nostru si in acelasi timp ne puteam bucura de roadele lui.
Doar in nucul nostru aveam voie sa ne urcam. Erau zile, in care doar stateam in acel pom, fara sa fac nimic. Admiram fiecare frunza perfecta a lui si ma lasam mangaiata de adierea usoara a vantului, carea aducea cu el mirosul de iarba, balegar si pamant reavan. Mirosul inceputului de vara la tara.
(E incredibila capacitatea copiilor de a trai in prezent, aici si acum. Un copil cand face ceva, doar face acel ceva. Nu-i trec prin minte liste, nu numara caloriile consumate la micul dejun, nu se gandeste in ce o sa se imbrace maine sau la ce ora trebuie sa se culce diseara.)
Intotdeauna ma impresiona nucul meu, imi parea atat de mare si de impunator. Il priveam ca pe un sfant prin fata caruia nu pot sa trec. Ii admiram scoarta, crengile groase si ramnificate. Il simteam ca pe o fiinta puternica si protectiva. Il luam in brate si ii povesteam ce am mai facut in ultima vreme, cum merg treburile la scoala si cat de dificila mi se parea matematica, ce baiat imi placea sau ce carte mai citeam.
Si asa incepea vacanta de vara.
Zilele se succedeau rapid intre rasaritul si apusul soarelui, apus, care mereu ne gasea in "Nuci" (asa ii spuneam noi acestei poiene cu nuci).
Toamna, cand ne pregateam de inceperea scolii, imi luam ramas bun de la nucul meu. Petrecam o zi cocotata cat mai sus in el, il imbratisam, in pupam si-l lasam sa se pregateasca.
Asa cum eu ma pregateam de scoala, el se pregatea de un nou inceput. Mai intai se debarasa de tot, renunta la toate frunzele lui si timp de cateva luni isi expunea goliciunea.
Si gol cum era, infrunta iarna, viscolul si gerul naprasnic.
In vacanta de sarbatori, faceam o plimbarea cu sania pana la el si de fiecare data ma intrebam, cum de el rezista la tot frigul ala, asa gol cum era, iar eu am nevoie de atatea haine pe mine?.
Iarna nu-mi parea atent la ce ii spuneam, parea foarte preocupat de alte lucruri, era intr-un fel de transa as spune. Arata ca un om care se roaga, era doar el si credinta. Atat de aplecat asupra acelui lucru incat nu era capabil sa observe nimic din exteriorul lui. Simteam ca prezenta mea ii incalca intimitatea, stiam ca ma iubeste in continuare insa atunci pur si simplu avea altceva de facut. Parea ca vorbeste cu ceva sau cineva, ca se roaga sa reziste si sa treaca si de iarna asta. Evident ca era obisnuit cu anotimpul rece, avea zeci de ani nucul meu, asa ca stia cum sa se comporte cu iarna. Era atat de obisnuit cu ea, asa cum sunt acei oameni care sufera teribil, ingrozitor, pana cand devin imuni, se obisnuiesc atat de tare cu suferinta incat sfarsesc prin a nu mai simtii nimic.
Apoi venea primavara, trecuse de o etapa grea, renuntase la tot ce acumulase pana atunci si era pregatit de un nou inceput. Astepta rabdator si calm noul inceput. Nu vroia sa grabeasca lucrurile pentru ca stia ca o sa-i vina si lui timpul.
De Paste, imbracata frumos, cu strampi fini albi de domnisora, rochita calcata cu mare grija de mama si pantofiori de lac, ma cataram usor in el ca sa nu-i ranesc nici un bobocel. Si el era imbracat in straie noi, tot ca mine. Ciocneam de scoarta lui tare un ou rosu furat de la masa festiva si asa stiam ca, de fapt, totul a Inviat si toata natura sarbatoarea minunea.
Cu strampii rupti, rochita sifonata si pantofii juliti in bot, ma indreptam spre casa bunicilor, visand la vara care avea sa vina.
P.S. Poate o sa va itrebati cum de mi-am ales tocmai acel nuc si nu altul, e simplu, era singurul in care puteam sa ma urc fara ajutorul nimanui. Cand esti copil nu intelegi in functie de ce "ar trebuii" ci in functie de ce ti se potriveste tie.
joi, 26 septembrie 2013
A fi sau a nu fii
Aceasta este intrebarea Diana.
Intrebare cu care m-am trezit in dimineata asta in minte.
Am cautat in dex, explicatia clara, ceea ce stiam deja, "a fi = a exista".
Ok, sunt, exist, aici si acum, in realitatea acestei clipe.
Dar, daca sunt mai multe realitati?
Daca ajungem sa traim mai mult virtual decat real?
Daca prietenii nu ne mai suna sa ne zica La multi ani, ci ne lasa un mesaj pe facebook?
Daca afli ultimele stiri, informatii tot de pe facebook?
Mai poti spune ca esti ancorat in realitate? Ca ai idee ce se intampla in jurul tau, ca stii si aflii lucruri?
Sau esti doar un reductionist simplu si optuz, care refuza lucrurile noi din viata lui si ramane in patratelul lui cu limite clare doar de dragul patratelului si urland sus si tare ca patratu-i cel mai tare?
Cand spun Facebook, imi apare in minte imaginea unei lupe imense si fiecare utilizator are aceasta lupa, lupa cu care se uita la fiecare profil si afla, analizeaza, critica, sorteaza, clasifica, catalogheaza si apoi spune "Next!" si tot asa.
Exist real dar nu exist virtual.
Castigurile sunt mari, pierderile la fel.
Am ales sa nu am facebook, pentru ca sunt de moda veche, nu ma fascineaza tehnologia, realitatile virtuale, cu alte cuvinte sunt un soi de neadaptata pentru aceste vremuri. Uneori ma vad ca pe un copil crescut la tara, cu talpile pline de colbul ulitei ajuns la oras, oricat l-ai spala, l-ai imbraca in haine bune,l-ai invata maniere si cuvinte pline de respect, tot nu va capata acelasi "luciu".
Zambesc in sinea mea, pentru ca stiu ca in realitatea nu mi-am dorit niciodata acel "luciu". Mi-am dorit doar straluciorea, acea stralucire a unui om, simplu, modest si frumos interior.
Inca traiesc nostalgia telefonului fix sau public, al ziarului cumparat dimineata care mirosea a tus, al unei scrisori care ti-o aducea postasul, al cartilor.
Cum sa renuntam la carti si sa le inlocuim cu cele digitale?
Oameni buni, cartile au suflet, cartile au viata, cartile au miros, hartia lor iti da o experienta tactila, unele pagini sunt fine si subtiri, in timp ce altele sunt usor abrazive ... cartile au culoare, cele noi sunt albe, cele vechi imbatranesc ca noi oamenii ... prind o paloare in "obraji" iar albul se transforma in crem ... Uneori ma uit la bibloteca mea si ma gandesc cati pomi au murit pentru acele carti? Sincer nu stiu ... insa stiu ca nu au murit fara rost, de fapt nu au murit ci doar s-au transformat in altceva, in carti.
Cartile traiesc, zeci, sute poate chiar miii de ani, depinde de noi. Cartile daruiesc, bucurie, emotii, sunt carti al caror final l-am citit cu sufletul la gura, am plans, am ras, am primit lectii si nu exagerez cu nimic cand spun ca au existat carti care mi-au scimbat viata, pentru ca schimbandu-ti modul de a percepe, iti schibi gandirea, iti schibi gandirea, iti schimbi modul de a actiona, iar schimnabdu-ti modul de actiona iti schimbi viata.
Si iar revin la dilema zilei, A fi sau a nu fii pe Facebook?
Stiu de ce nu am avut facebook pana acum, pentru ca nu m-a interesat, am considerat ca prietenii adevarati o sa ma caute in continuare la telefon, ca o sa ne intalnim la o bere in oras, ca o sa ne vizitam si o sa povestim despre locurile pe care le-am vizitat si lucrurile pe care le-am facut, ca oamenii din jurul meu o sa-mi spuna direct ce le place sau nu la mine, nu o sa se rezume la un like sau dislike. Si da, recunosc, ma chinuie si vanitatea. Nu-mi place sa fac parte din turma si daca fac, sunt mereu oaia cea neagra, care nu e neaparat rea si neastamparata ci doar diferita si pentru ca e diferita iti ramane cumva in suflet si in minte.
Dar ce faci cand ramai "ultimul mohican"?
Iti vinzi sau nu sufletul, faci pact cu diavolul?
Cu alte cuvinte, a fi sau a nu fii pe facebook?
Hmm, cum ar fi sa-ti faci cont pe facebook doar ca sa promovezi idee anti-facebook?
Pana la urma nu poti sa te lupti cu "bestia" decat daca ai contact direct cu ea. Si uite asa, undeva in "mintea mea anti - facebook", incolteste ispita, si "fiara" ma atrage in ghearele ei. Toti neuronii intra in alerta si urla "NU, NU ... nu face asta!" ai trait atatia ani fericiti fara facebook, de ce acum vrei asta?
Si apoi ispita imi sopteste, incearca, macar o zi, o saptamana sau o luna, priveste-o ca pe un experiment si doar atat, nu esti tu aia care experimeteaza?
Nu esti tu aia care spune ca experienta inseamna evolutie. Si evident evolutia spirituala e legata de evolutia tehnologica si daca te-ai opune tehnologiei, te-ai opune evolutiei omului, a speciei din care faci parte si uite asa, cum ajung sa ma contrazic singura, in cel mai mare hal si in cel mai trist mod posibil.
Sunt in ceata, asa ca nu mai pot continua sa scriu, insa imi este clar ca nu poti vorbi despre ceva, nu poti scrie si analiza ceva daca nu-l incerci. Cum as putea face o lista a lucrurilor bune si rele pe care ti le aduce facebook - ul daca nu am un cont pe facebook. E destul de imatur sa-ti dai cu parerea despre ceva ce nu ai incercat ci doar ai auzit. Acestea fiind spuse sau mai degraba scrise,m-am inchis singura.
Nu pot gandii mai departe, neuronii mei renunta la revolta si sunt la un mic pas distanta de un cont pe facebook.
Si iarasi ajung sub vesnicul pom cu fructe interzise, de data aceasta marul are culoarea albastra.
miercuri, 21 august 2013
Dragi "Mesageri",
Am zis ca ma las, ca nu-i de mine, ca sunt buna la altele dar la asta nu si apoi ... m-am intors, iar mi-am calcat pe juramant si m-am certat, m-am dus in fata oglinzii, m-am privit serios si m-am confruntat singura, "Mai fata draga, daca nu poti sa faci asta, de ce naibii nu renunti?" si nimic, 0 raspunsuri.
Apoi am uitat sau mai bine zis am vrut sa uit, m-am apucat de altele, caci asa sunt eu, mereu curioasa, mereu la granita intre nou si vechi, intre doar "acum" si "pentru totdeauna" ...e un fel periculos de "A FI" dar fara de care nu as putea trai sau as trai dar nu as fi EU.
In fine, m-am apucat, m-am lasat, de fiecare data am zis ca de data asta e pe bune si de fiecare data a fost altfel decat pe bune, ca sa nu folosesc alte cuvinte :)
In timp, s-a asternut uitarea, erau unele momente in dupa amiezile tarzii cand cateva ganduri razlete imi treceau prin cap dar apoi nimic. Pana cand, viata mi-a scos in cale diversi oameni, oameni care nu aveau rolul de a-mi devenii amici sau cunostinte, nici macar dusmani,ei aveau un singur scop, transmiterea unui mesaj clar si la obiect, un mesaj pe cat de simplu pentru ei pe atat de complex pentru mine si acesta suna cam asa "Diana, tu ar trebui sa te apuci de scris!".
Ati citit bine, fraza de mai sus contine si "Ar TREBUI" si "!". Ce m-a surprins la acesti "mesageri" este faptul ca ei nu au stiut ca eu obisnuiam sa scriu sau mai bine zis avusesem ceva tangente de acest gen, pur si simplu i-am intalnit intamplator, de exemplu pe ultimul de ei la o nunta, la o nunta a unei foste colege de serviciu. Hai sa fim seriosi, cati dintre noi se duc la o nunta, unde bubuie muzica, unde toti danseaza, transpira, rad, mananca si bea, si hop acolo intra in discutie cu unu sau cu una, duc o discutie sau mai bine zis incearca un minim de comunicare in toata galagia aia infernala,iar aceast se incheie scurt, simplu si la obiect "Ar trebui sa te apuci de scris!", iar apoi liniste, nu mai vorbesti niciodata cu omul acela.
Poate multi dintre voi o sa considerati ca a fost o intalnire "intamplatoare" sau o "coincidenta", ce sa zic, nu cred in asemenea "intamplari" si nici in "coincidente" de genul, absolut deloc.
Ma putei numii cum vreti, naiva, nebuna, boema sau cine stie ... insa va marturisesc ca sunt convinsa ca singurul scop al acelor mesageri a fost ca eu sa ma reapuc de scris .... ei bine s-a intamplat. Mi-am promis sa o fac iarasi de data asta mult mai bine si mult mai atent si sper eu otarisica mai des, nu un articol la 2 ani, insa in acest sens nu pot promite nimic.
Dragi "Mesageri" multumesc, pentru ca datorita voua ma reintorc la scris, stiu ca nu pastram nicio legatura si stiu ca nu stiti de acest blog, insa am sentimentul ciudat, ca intr un fel sau altul veti afla si parca asteptati sa cititi ceva, apoi il veti analiza atent si in detaliu si il veti cataloga rapid ca "satisfacator" sau "nesatisfacator", oricum in ambele situatii, raspunsul ar fi acelasi "Continua!", caci pana la urma, important este sa-ti continui drumul si sa nu renunti atata vreme cat stii ca aia e calea cea buna si chiar daca nu e, uneori, se poate intampla ca un drum gresit sa te duca intr-o directie neasteptat de buna.
Asadar, eu va doresc la toti "Calatorie placuta" si bine ati re/venit la bordul blogului meu!
sâmbătă, 30 octombrie 2010
Cu 23 de ani in urma...
23:15 30 octombrie 2010
Cu 22 de ani in urma, aproape 23 fara 30 de minute, intram pe ultima suta de metri.
Dupa chinuri interminabile care durau de mai bine de 18 ore, ma hotaresc sa vin pe lume.
Prima data, timid.
Scot capsorul si o lumina orbitoare ma izbeste, nu prea imi dau bine seama ce se intampla si sunt cu totul bulversata.
As vrea sa ma intorc in pantecul protector insa este prea tarziu, cineva ma apuca de manuta, primul strans de mana....Buna seara Domnule Doctor...
In loc sa ma salute, se uita la mine, zambeste si tipa fericit ...."E fetita!!!" (Stia ca mama isi dorea o fetita).
Mama e fericita, fericita si obosita, foarte obosita dar fericita...
Domnul Doctor imi face cunostinta cu mama (nu trebuia)..o stiam deja, ii stiam glasul, alintul si mangaierea.
Ma gandesc ca e grozav sa traiesti, sa simti, sa auzi, sa respiri, sa urlii, sa te zvarcolesti...si mi zic in sine "Oau asta e viata, sunt vie, traiesc!"
Dincolo de usa mai este cineva, desii nu-l cunosc, il simt.
Ii simt bucuria, incordarea, speranta, rugaciunea, sudoarea de pe frunte, miii de pasi facuti pe coridor de sus in jos si de jos in sus, clipele de asteptare, clipe care devin interminabile iar tu te blochezi in ele, te contopesti, nu mai poti scapa de ele, tot ce faci e sa astepti.
Iar asteptarea ia sfarsit, tot Domnul Doctor, aduce vestile, "Felicitari, aveti o fetita!"
Diana Isabela, aveam hotarat numele.
Un nume pe care il iubesc, nu se putea altul mai potrivit, un nume care ma descrie perfect, jumatate razboinica si luptatoare, jumatate firava si sensibila.
Pentru Diana..multumesc mami.
Pentru Isabela..multumesc Soi.
Un an mai tarziu, eram pusa in fata primei alegeri importante.
Ma uit pe tavita si ma hotaresc rapid, aleg tubul de pastile.
Bunicul zambeste mandru, nepoata lui avea sa se faca doctorita.
Intr-un fel am ajuns doctor, un doctor de suflete.
Apoi anii au trecut, de la 1 la 5, de la 5 la 10 (cand am avut un tort in forma de inima) si niciodata nu apucam sa suflu in lumanari, de la 10 la 17 (prima petrecere surpriza), de la 17 la 18 (iar petrecere surpriza...si ce mai petrecere)....de la 18 la 19 ( prima aniversare departe de casa) de la 19 la 20 (cel mai original cadou - un abonament la RATB, inca il mai am..) si de la 20 la 23..aproape..ma uit la ceas si mai sunt 12 minute.
12 minute in care sa mi iau ramas la bun de la cei 22 de ani, traiti din plini, in care am simtit fiecare secunda, intens, in care m-am bucurat de toti si de tot cei si ce ma inconjoara.
23:53 arata ceasul de la laptopul meu, ma grabesc sa termin dar nu inainte sa mi urez "Bine ai venit la + 23 Diana Isabela!"
Ma pregatesc sa-mi pun o dorinta (desii am vreo 3 in minte) asa ca iar trebuie sa fac o alegere...sper sa fie una inspirata, pentru ca dorintele pe care ni le punem de ziua noastra, sunt cele mai ascultatoare...ele chiar devin realitate!
23:57
Nu pot sa public postarea..nu am terminat, nu inante de a le multumi celor care m-au adus pe lume, m-au iubit, ma iubesc si ma vor iubii intotdeauna, caci numai una e fetita lor!
Multumesc mami, multumesc tati!
Va iubesc, va admir si va respect,
12:00
Exact la timp!
Cu 22 de ani in urma, aproape 23 fara 30 de minute, intram pe ultima suta de metri.
Dupa chinuri interminabile care durau de mai bine de 18 ore, ma hotaresc sa vin pe lume.
Prima data, timid.
Scot capsorul si o lumina orbitoare ma izbeste, nu prea imi dau bine seama ce se intampla si sunt cu totul bulversata.
As vrea sa ma intorc in pantecul protector insa este prea tarziu, cineva ma apuca de manuta, primul strans de mana....Buna seara Domnule Doctor...
In loc sa ma salute, se uita la mine, zambeste si tipa fericit ...."E fetita!!!" (Stia ca mama isi dorea o fetita).
Mama e fericita, fericita si obosita, foarte obosita dar fericita...
Domnul Doctor imi face cunostinta cu mama (nu trebuia)..o stiam deja, ii stiam glasul, alintul si mangaierea.
Ma gandesc ca e grozav sa traiesti, sa simti, sa auzi, sa respiri, sa urlii, sa te zvarcolesti...si mi zic in sine "Oau asta e viata, sunt vie, traiesc!"
Dincolo de usa mai este cineva, desii nu-l cunosc, il simt.
Ii simt bucuria, incordarea, speranta, rugaciunea, sudoarea de pe frunte, miii de pasi facuti pe coridor de sus in jos si de jos in sus, clipele de asteptare, clipe care devin interminabile iar tu te blochezi in ele, te contopesti, nu mai poti scapa de ele, tot ce faci e sa astepti.
Iar asteptarea ia sfarsit, tot Domnul Doctor, aduce vestile, "Felicitari, aveti o fetita!"
Diana Isabela, aveam hotarat numele.
Un nume pe care il iubesc, nu se putea altul mai potrivit, un nume care ma descrie perfect, jumatate razboinica si luptatoare, jumatate firava si sensibila.
Pentru Diana..multumesc mami.
Pentru Isabela..multumesc Soi.
Un an mai tarziu, eram pusa in fata primei alegeri importante.
Ma uit pe tavita si ma hotaresc rapid, aleg tubul de pastile.
Bunicul zambeste mandru, nepoata lui avea sa se faca doctorita.
Intr-un fel am ajuns doctor, un doctor de suflete.
Apoi anii au trecut, de la 1 la 5, de la 5 la 10 (cand am avut un tort in forma de inima) si niciodata nu apucam sa suflu in lumanari, de la 10 la 17 (prima petrecere surpriza), de la 17 la 18 (iar petrecere surpriza...si ce mai petrecere)....de la 18 la 19 ( prima aniversare departe de casa) de la 19 la 20 (cel mai original cadou - un abonament la RATB, inca il mai am..) si de la 20 la 23..aproape..ma uit la ceas si mai sunt 12 minute.
12 minute in care sa mi iau ramas la bun de la cei 22 de ani, traiti din plini, in care am simtit fiecare secunda, intens, in care m-am bucurat de toti si de tot cei si ce ma inconjoara.
23:53 arata ceasul de la laptopul meu, ma grabesc sa termin dar nu inainte sa mi urez "Bine ai venit la + 23 Diana Isabela!"
Ma pregatesc sa-mi pun o dorinta (desii am vreo 3 in minte) asa ca iar trebuie sa fac o alegere...sper sa fie una inspirata, pentru ca dorintele pe care ni le punem de ziua noastra, sunt cele mai ascultatoare...ele chiar devin realitate!
23:57
Nu pot sa public postarea..nu am terminat, nu inante de a le multumi celor care m-au adus pe lume, m-au iubit, ma iubesc si ma vor iubii intotdeauna, caci numai una e fetita lor!
Multumesc mami, multumesc tati!
Va iubesc, va admir si va respect,
12:00
Exact la timp!
duminică, 17 octombrie 2010
Fara titlu
De cateva luni, ma tot gandesc sa mai scriu ceva pe blog.
Si ma gandesc..si ma gandesc...si parca nimic nu e potrivit.
Iar astazi, intr-o zi moharata de duminica...gandesc.
Si asa cum ma gandeam eu...ajung la concluzia ca trebuie sa ma reintorc la "Fructulinterzis", desii in ultima vreme il cam dadusem uitarii.
Si iau decizia...sa-mi reeditez profilul de pe blog.
1. Schimb poza
2. Scriu cateva cuvinte "despre mine"
Pasul unu, hai sa zic ca cu chiu cu vai, am reusit!
In cele cateva sute de poze cu mine, gasesc una care mi se pare potrivita pentru aceasta misiune.
Pasul doi, blocaj.
Pentru o secunda mintea mi se inunda cu miii de informatii, pareri, opinii, adjective, calitati, defecte, preferinte, lucruri care imi plac la nebunie si lucruri pe care le urasc, tot la nebunie, situatii, invataminte, experiente, vise, sperante, infrangeri, reusite.
Incep sa scanez...sa alerg printre toate acestea, sa ma uit in stanga si in dreapta si sa aleg cuvinte, cuvinte care consider ca ma definesc....cuvinte care raspund la intrebarea "Cine sunt eu?"....si in final nu aleg nimic.
Pierd lupta si o iau de la capat..ma intreb iar "Cine sunt eu?"...si cursa asta nebuna reincepe.
Ma trezesc uitandu-ma in gol la blocul de vis-a-vis.
Un bloc impunator si nelocuit, unde toate geamurile lui ma reflecta pe mine.
Un bloc singur care isi asteapta locatarii si intre timp ca sa nu se plictiseasca oglindeste alti locatari.
Pun capul in pamant si ma dau batuta...nu pot sa-mi raspund azi la intrebarea "Cine sunt eu?" si aleg sa las goala casuta in care trebuia sa scriu "Despre mine".
Imi dau seama ca e foarte usor sa scriu despre altii si foarte greu sa scriu "despre mine".
Pot sa-mi dau cu parerea, sa crititic, sa judec, sa iau decizii, atunci cand ma aflu la adapostul ocrotitor al personajelor mele (despre care cica scriu).
E foarte greu sa fac toate astea cand sunt pe cont propiu.
In cele din urma aleg sa public postarea.
Ma gandesc sa o numesc "Fara titlu" desii as fi ales "despre mine".
Si totusi raman la "Fara tiltu"...pentru ca "despre mine"....nu prea este despre mine.
Intre timp...am parasit ap. 47, am fost la o zi de nastere unde s-a vorbit despre moarte, mi-am propus sa renunt la fumat (nu am reusit), am invatat sa fac paine in casa (despre asta sunt chiar mandra), am pictat niste pesti exotici care nu stiu inca daca se iubesc sau se urasc...am facut o plimbare lunga pe strazile Bucurestiului si am crestinat un pui de om.
Pana data viitoare va las cu zilele de toamna.
P.S. Pentru iubitorii de animale: am 3 pisoi mici..mici..mici..care sunt in cautarea unui stapan.
Se ofera cineva???
Si ma gandesc..si ma gandesc...si parca nimic nu e potrivit.
Iar astazi, intr-o zi moharata de duminica...gandesc.
Si asa cum ma gandeam eu...ajung la concluzia ca trebuie sa ma reintorc la "Fructulinterzis", desii in ultima vreme il cam dadusem uitarii.
Si iau decizia...sa-mi reeditez profilul de pe blog.
1. Schimb poza
2. Scriu cateva cuvinte "despre mine"
Pasul unu, hai sa zic ca cu chiu cu vai, am reusit!
In cele cateva sute de poze cu mine, gasesc una care mi se pare potrivita pentru aceasta misiune.
Pasul doi, blocaj.
Pentru o secunda mintea mi se inunda cu miii de informatii, pareri, opinii, adjective, calitati, defecte, preferinte, lucruri care imi plac la nebunie si lucruri pe care le urasc, tot la nebunie, situatii, invataminte, experiente, vise, sperante, infrangeri, reusite.
Incep sa scanez...sa alerg printre toate acestea, sa ma uit in stanga si in dreapta si sa aleg cuvinte, cuvinte care consider ca ma definesc....cuvinte care raspund la intrebarea "Cine sunt eu?"....si in final nu aleg nimic.
Pierd lupta si o iau de la capat..ma intreb iar "Cine sunt eu?"...si cursa asta nebuna reincepe.
Ma trezesc uitandu-ma in gol la blocul de vis-a-vis.
Un bloc impunator si nelocuit, unde toate geamurile lui ma reflecta pe mine.
Un bloc singur care isi asteapta locatarii si intre timp ca sa nu se plictiseasca oglindeste alti locatari.
Pun capul in pamant si ma dau batuta...nu pot sa-mi raspund azi la intrebarea "Cine sunt eu?" si aleg sa las goala casuta in care trebuia sa scriu "Despre mine".
Imi dau seama ca e foarte usor sa scriu despre altii si foarte greu sa scriu "despre mine".
Pot sa-mi dau cu parerea, sa crititic, sa judec, sa iau decizii, atunci cand ma aflu la adapostul ocrotitor al personajelor mele (despre care cica scriu).
E foarte greu sa fac toate astea cand sunt pe cont propiu.
In cele din urma aleg sa public postarea.
Ma gandesc sa o numesc "Fara titlu" desii as fi ales "despre mine".
Si totusi raman la "Fara tiltu"...pentru ca "despre mine"....nu prea este despre mine.
Intre timp...am parasit ap. 47, am fost la o zi de nastere unde s-a vorbit despre moarte, mi-am propus sa renunt la fumat (nu am reusit), am invatat sa fac paine in casa (despre asta sunt chiar mandra), am pictat niste pesti exotici care nu stiu inca daca se iubesc sau se urasc...am facut o plimbare lunga pe strazile Bucurestiului si am crestinat un pui de om.
Pana data viitoare va las cu zilele de toamna.
P.S. Pentru iubitorii de animale: am 3 pisoi mici..mici..mici..care sunt in cautarea unui stapan.
Se ofera cineva???
luni, 26 aprilie 2010
10 zambete la portie
Nu mai stiu exact cum mi-a venit in minte titlul asta "10 zambete la portie", dar, imi amintesc ca eram in una din acele zile cu multe intrebari si putine raspunsuri.
Intrebarile tot veneau, una dupa una, de unde tot veneau..nu stiu (daca o sa aflu, o sa va zic si voua), iar raspunsurile tot intarziau. Atunci m-am gandit ca intrebarile sunt asemenea barbatilor care nu intarzie niciodata (sau da), iar raspunsurile sunt ca femeile care, intarzie intentionat....mmm...cam ciudata comparatia asta...
Stiu ca as pute asa sterg ce nu-mi place, dar NU...las asa, pentru ca este blogul meu si pentru ca nu oblig pe nimeni sa-l citeasca.
Si pentru ca mi-am dat libertatea sa scriu despre orice si oricum, iubesc libertatea, urasc cuvantul "TREBUIE".
Recent m-a intrebat un bun prieten de nu am mai scris nimic pe blog..de o luna, accentuand cuvantul luna.
Pentru moment, nu am stiut cum sa-i raspund la acel "de ce"...si am zis si eu "de aia"...ca nu am vrut, nu am putut, nu am simtit, nu m-am gandit la blog....mai simplu ca nu a fost sa fie!
Si pentru ca fac prea multe lucruri ca "TREBUIE" ca sa mai fac inca unul!
Scrisul e la fel ca vorbitul, dac nu ai nimic interesat de spus mai bine taci, taci si ramai in umbra, in felul asta toata lumea o sa te creada mai grozav decat esti tu in realitate!
Dar, aici e faza, ca prostul care e prost, semnalizeaza ca e prost, daca nu ar mai semnaliza, prostul nu ar mai fi prost...cati dintre noi au simtul penibilului?
Asadar, dragul meu prieten, nu am mai scris nimic, pentru ca nu am considerat ca am ceva interesant de spus, de scris, etc..si am ales sa ma concentrez pe altele!
In fine, ideea era sa va povestesc de zambetele la portie.
Ca sa intelegeti mai bine, avem:
1. Una bucata portie (mai mica, mai mare, depinde de persoana, de buget, de generozitate, de apetit si de ce mai vreti voi)
2. Si una bucata de om (In articolul asta, omul o sa fiu eu)
M-am observat facand ceva ce nu am apreciat niciodata, nici la mine, nici la altii.
Jucam teatru.
Nu ma intelegeti gresit, imi place teatrul dar in contextul in care stii ca se joaca teatru...sau cei din jurul tau stiu ca tu joci teatru..deci nimeni nu se astepta la ceva real.
Nu, ca in cazul mei, in care jucam teatru doar ca sa mint. Nu imi place asta, nu mi-a placut niciodata, nu pentru ca mint, ci pentru ca sunt lasa, pentru ca nu am curajul sa spun lucrurilor pe nume, sa fiu asa cum sunt, asa cum simt!
Eram in drum spre servici si aveam o dimineata groaznica, ziua aceea de la munca era una foarte importanta (terminasem un proiect la care am muncit mult, iar asta trebuia sarbatorit)....dar cum sa te petreci, cand eu nu avem chef nici sa ma ridic din pat?
In cele din urma am plecat de acasa, mi-am desenat o masca frumoasa pe fata din multe farduri colorate si parfumate, si cu ajutorul unui ruj mi-am conturat un zambet discret, care in realitatea nu exista.
Iau liftul, cobor, in casa scarii ma intalnesc cu Dna. Administrator (pe ca nu am placut-o niciodata), ii dau buna dimineata si zambesc (Bravo..Diana..ia sa te vad pana unde poti sa mergi..imi zic in sine)
Ajung la munca, mai dau un buna dimineata si iar zambesc portarului (oricum sunt cam singura care il saluta..puteam sa ma opresc din mintit, sa fie doar 9 zambete, nu 10, dar..am continuat sa o fac.
Iarasi ma urc lift... si ajung la birou, cei 5 colegi ai mei ma intampina, cate un buna dimineata si un zambet pentru fiecare..am ajuns la 8.
Incep sa realizez din ce in ce mai mult ce fac...ma intreb cum pot sa ma port intr-un fel in care nu sunt EU deloc, cum pot sa ma mint pe mine in halul asta???
Suna telefonul, raspund, la capatul firului, sefa mea, ma felicita pentru tot, ii multumesc si iar mai arunc un zambet..nu pot sa cred...nici macar nu ma vedea..9 zambete.
Inchid telefonul si zic GATA.
GATA pe naiba, de fiacare data cand zic GATA, parca trebuie sa intervina ceva sa se mai intample inca o data!
Ma gandesc sa-mi iau liber toata ziua, sa plec acasa, sa-mi iau cu mine cele 9 zambete si sa nu mai impart la nimeni, niciodata, zambete pe care nu le simt!
Cand in fata mea, apare, directorul general cu un zambet pe toata fata, pana sa ma dezmeticesc...deja eram un zambet toata...10 zambete..si nici macar nu-i 10 dimineata.
Fac repede un calcul...8 dimineata pana la 22 seara = 12 h x 10 zambete/h = 120 zambete = mult teatru = multa minciuna = fata de mine + fata de ceilalti.
Concluzia:
O alta intrebare "Ce fel de om sunt?"
Imi iau geanta si plec, iau si cele 10 zambete la portie, ajung acasa..ma gandesc sa le pictez...dar parca nu prea merita sa-mi stric culorile pe ele.
In incheiere..un zambet pentru voi, de data asta unul real:))
Intrebarile tot veneau, una dupa una, de unde tot veneau..nu stiu (daca o sa aflu, o sa va zic si voua), iar raspunsurile tot intarziau. Atunci m-am gandit ca intrebarile sunt asemenea barbatilor care nu intarzie niciodata (sau da), iar raspunsurile sunt ca femeile care, intarzie intentionat....mmm...cam ciudata comparatia asta...
Stiu ca as pute asa sterg ce nu-mi place, dar NU...las asa, pentru ca este blogul meu si pentru ca nu oblig pe nimeni sa-l citeasca.
Si pentru ca mi-am dat libertatea sa scriu despre orice si oricum, iubesc libertatea, urasc cuvantul "TREBUIE".
Recent m-a intrebat un bun prieten de nu am mai scris nimic pe blog..de o luna, accentuand cuvantul luna.
Pentru moment, nu am stiut cum sa-i raspund la acel "de ce"...si am zis si eu "de aia"...ca nu am vrut, nu am putut, nu am simtit, nu m-am gandit la blog....mai simplu ca nu a fost sa fie!
Si pentru ca fac prea multe lucruri ca "TREBUIE" ca sa mai fac inca unul!
Scrisul e la fel ca vorbitul, dac nu ai nimic interesat de spus mai bine taci, taci si ramai in umbra, in felul asta toata lumea o sa te creada mai grozav decat esti tu in realitate!
Dar, aici e faza, ca prostul care e prost, semnalizeaza ca e prost, daca nu ar mai semnaliza, prostul nu ar mai fi prost...cati dintre noi au simtul penibilului?
Asadar, dragul meu prieten, nu am mai scris nimic, pentru ca nu am considerat ca am ceva interesant de spus, de scris, etc..si am ales sa ma concentrez pe altele!
In fine, ideea era sa va povestesc de zambetele la portie.
Ca sa intelegeti mai bine, avem:
1. Una bucata portie (mai mica, mai mare, depinde de persoana, de buget, de generozitate, de apetit si de ce mai vreti voi)
2. Si una bucata de om (In articolul asta, omul o sa fiu eu)
M-am observat facand ceva ce nu am apreciat niciodata, nici la mine, nici la altii.
Jucam teatru.
Nu ma intelegeti gresit, imi place teatrul dar in contextul in care stii ca se joaca teatru...sau cei din jurul tau stiu ca tu joci teatru..deci nimeni nu se astepta la ceva real.
Nu, ca in cazul mei, in care jucam teatru doar ca sa mint. Nu imi place asta, nu mi-a placut niciodata, nu pentru ca mint, ci pentru ca sunt lasa, pentru ca nu am curajul sa spun lucrurilor pe nume, sa fiu asa cum sunt, asa cum simt!
Eram in drum spre servici si aveam o dimineata groaznica, ziua aceea de la munca era una foarte importanta (terminasem un proiect la care am muncit mult, iar asta trebuia sarbatorit)....dar cum sa te petreci, cand eu nu avem chef nici sa ma ridic din pat?
In cele din urma am plecat de acasa, mi-am desenat o masca frumoasa pe fata din multe farduri colorate si parfumate, si cu ajutorul unui ruj mi-am conturat un zambet discret, care in realitatea nu exista.
Iau liftul, cobor, in casa scarii ma intalnesc cu Dna. Administrator (pe ca nu am placut-o niciodata), ii dau buna dimineata si zambesc (Bravo..Diana..ia sa te vad pana unde poti sa mergi..imi zic in sine)
Ajung la munca, mai dau un buna dimineata si iar zambesc portarului (oricum sunt cam singura care il saluta..puteam sa ma opresc din mintit, sa fie doar 9 zambete, nu 10, dar..am continuat sa o fac.
Iarasi ma urc lift... si ajung la birou, cei 5 colegi ai mei ma intampina, cate un buna dimineata si un zambet pentru fiecare..am ajuns la 8.
Incep sa realizez din ce in ce mai mult ce fac...ma intreb cum pot sa ma port intr-un fel in care nu sunt EU deloc, cum pot sa ma mint pe mine in halul asta???
Suna telefonul, raspund, la capatul firului, sefa mea, ma felicita pentru tot, ii multumesc si iar mai arunc un zambet..nu pot sa cred...nici macar nu ma vedea..9 zambete.
Inchid telefonul si zic GATA.
GATA pe naiba, de fiacare data cand zic GATA, parca trebuie sa intervina ceva sa se mai intample inca o data!
Ma gandesc sa-mi iau liber toata ziua, sa plec acasa, sa-mi iau cu mine cele 9 zambete si sa nu mai impart la nimeni, niciodata, zambete pe care nu le simt!
Cand in fata mea, apare, directorul general cu un zambet pe toata fata, pana sa ma dezmeticesc...deja eram un zambet toata...10 zambete..si nici macar nu-i 10 dimineata.
Fac repede un calcul...8 dimineata pana la 22 seara = 12 h x 10 zambete/h = 120 zambete = mult teatru = multa minciuna = fata de mine + fata de ceilalti.
Concluzia:
O alta intrebare "Ce fel de om sunt?"
Imi iau geanta si plec, iau si cele 10 zambete la portie, ajung acasa..ma gandesc sa le pictez...dar parca nu prea merita sa-mi stric culorile pe ele.
In incheiere..un zambet pentru voi, de data asta unul real:))
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
