Un vechi prieten

E duminica si ploua. O zi de toamna mohorata, cu un cer gri si anost. Anost, pentru ca are aceiasi nuanta de gri, un gri invariabil. Privesc de la geamul camerei mele pomul din fata blocului, chinuit de vant si ploaie. Ce puternici sunt copacii! Cate indura de-a lungul vietii lor si cu toate astea raman drepti. Desii toti pomii din lumea asta cresc impotriva puterii gravitationale. Imi aduc aminte de nucii sub a caror umbra am crescut. Poiana cu 10 nuci falnici si impunatori, care mi-au gazduit copilaria, jocurile, leaganul care il faceam in fiecare zi, tipetele de bucurie la castigarea unui joc sau lacrimile. Nucii sub umbra carora multe din visele mele s-au nascut si au crescut. Atat eu cat si fratele meu, aveam pomul nostru, fiecare cu nucul lui. Era o regula clara care niciodata nu se incalca. Trebuia sa avem grija de copacul nostru si in acelasi timp ne puteam bucura de roadele lui. Doar in nucul nostru aveam voie sa ne urcam. Erau zile, in care doar stateam in acel pom, fara sa fac nimic. Admiram fiecare frunza perfecta a lui si ma lasam mangaiata de adierea usoara a vantului, carea aducea cu el mirosul de iarba, balegar si pamant reavan. Mirosul inceputului de vara la tara. (E incredibila capacitatea copiilor de a trai in prezent, aici si acum. Un copil cand face ceva, doar face acel ceva. Nu-i trec prin minte liste, nu numara caloriile consumate la micul dejun, nu se gandeste in ce o sa se imbrace maine sau la ce ora trebuie sa se culce diseara.) Intotdeauna ma impresiona nucul meu, imi parea atat de mare si de impunator. Il priveam ca pe un sfant prin fata caruia nu pot sa trec. Ii admiram scoarta, crengile groase si ramnificate. Il simteam ca pe o fiinta puternica si protectiva. Il luam in brate si ii povesteam ce am mai facut in ultima vreme, cum merg treburile la scoala si cat de dificila mi se parea matematica, ce baiat imi placea sau ce carte mai citeam. Si asa incepea vacanta de vara. Zilele se succedeau rapid intre rasaritul si apusul soarelui, apus, care mereu ne gasea in "Nuci" (asa ii spuneam noi acestei poiene cu nuci). Toamna, cand ne pregateam de inceperea scolii, imi luam ramas bun de la nucul meu. Petrecam o zi cocotata cat mai sus in el, il imbratisam, in pupam si-l lasam sa se pregateasca. Asa cum eu ma pregateam de scoala, el se pregatea de un nou inceput. Mai intai se debarasa de tot, renunta la toate frunzele lui si timp de cateva luni isi expunea goliciunea. Si gol cum era, infrunta iarna, viscolul si gerul naprasnic. In vacanta de sarbatori, faceam o plimbarea cu sania pana la el si de fiecare data ma intrebam, cum de el rezista la tot frigul ala, asa gol cum era, iar eu am nevoie de atatea haine pe mine?. Iarna nu-mi parea atent la ce ii spuneam, parea foarte preocupat de alte lucruri, era intr-un fel de transa as spune. Arata ca un om care se roaga, era doar el si credinta. Atat de aplecat asupra acelui lucru incat nu era capabil sa observe nimic din exteriorul lui. Simteam ca prezenta mea ii incalca intimitatea, stiam ca ma iubeste in continuare insa atunci pur si simplu avea altceva de facut. Parea ca vorbeste cu ceva sau cineva, ca se roaga sa reziste si sa treaca si de iarna asta. Evident ca era obisnuit cu anotimpul rece, avea zeci de ani nucul meu, asa ca stia cum sa se comporte cu iarna. Era atat de obisnuit cu ea, asa cum sunt acei oameni care sufera teribil, ingrozitor, pana cand devin imuni, se obisnuiesc atat de tare cu suferinta incat sfarsesc prin a nu mai simtii nimic. Apoi venea primavara, trecuse de o etapa grea, renuntase la tot ce acumulase pana atunci si era pregatit de un nou inceput. Astepta rabdator si calm noul inceput. Nu vroia sa grabeasca lucrurile pentru ca stia ca o sa-i vina si lui timpul. De Paste, imbracata frumos, cu strampi fini albi de domnisora, rochita calcata cu mare grija de mama si pantofiori de lac, ma cataram usor in el ca sa nu-i ranesc nici un bobocel. Si el era imbracat in straie noi, tot ca mine. Ciocneam de scoarta lui tare un ou rosu furat de la masa festiva si asa stiam ca, de fapt, totul a Inviat si toata natura sarbatoarea minunea. Cu strampii rupti, rochita sifonata si pantofii juliti in bot, ma indreptam spre casa bunicilor, visand la vara care avea sa vina. P.S. Poate o sa va itrebati cum de mi-am ales tocmai acel nuc si nu altul, e simplu, era singurul in care puteam sa ma urc fara ajutorul nimanui. Cand esti copil nu intelegi in functie de ce "ar trebuii" ci in functie de ce ti se potriveste tie.